Tot ce ne rămâne este călătoria pe care o facem zi de zi spre sufletul nostru, ieșind din cutiile în care ne-a închis civilizația în care trăim, prefăcând confortul în ziduri ce ne împiedică să vedem lumea așa cum este.
Ieri m-am plimbat ca de obicei pe malul apei. Un ritual ce mă scoate din ghearele rutinei, dezvăluindu-mi frumusețea lumii. Am simțit miros de iarbă proaspăt tunsă, care m-a aruncat în urmă cu ceva ani. Învățam pentru sesiunea din vară de la facultate și, în puținele minute de pauză pe care le aveam la dispoziție, ieșeam să mă plimb prin cartierul studențesc, să-mi cumpăr ceva de mâncare. Simțeam același miros proaspăt de iarbă cosită, trezind în mine un freamăt învolburat, în care rememoram amintiri și mai vechi din perioada copilăriei petrecute la bunici, înmuiate în aceeași aromă de ierburi cosite. Ceva din mine simțea nevoia să evadeze, să se piardă în lume, fără să fac altceva decât să o iau de la capăt în fiecare zi, continuând să studiez pentru examen.
M-am așezat pe malul apei, oglindindu-mi chipul în legănarea seducătoare a undelor. Aroma ierbii cosite m-a purtat preț de câteva secunde prin timpuri și spații diferite, făcându-mă să realizez încă o dată cât de relativ e totul. Eram aceeași. Copila care alerga în vacanțe pe câmpurile îndepărtate, studenta care învăța pentru examene, adultul ce-și savura plimbarea de după-amiază. În jurul meu, trecători ca și mine, purtându-și pașii prin lume, pescari aruncându-și undițele în apă, grupuri de adolescenți, făcându-și cunoscută prezența în cele mai zgomotoase moduri, alcoolici purtând cu ei sticla de băutură cea de toate zilele, îndrăgostiți hoinari, pensionari plimbându-și animalul de companie, fotografi realizând poze în natură, o elevă făcându-și tema pentru școală așezată la o masă lăturalnică, sub un arbore înalt. Priveam în jur, mușcând dintr-un măr aromat, simțindu-mă parte din acel peisaj aflat în continuă schimbare, în care personajele se schimbă frecvent. Doar pescarii poposeau mai mult într-un loc, în așteptarea prăzii care să le justifice orele petrecute în nemișcare. Soarele se pregătea să apună, lunecând în spatele clădirilor. Cât de aproape totul. Cât de familiar. În mijlocul lumii, departe de grijile cotidiene, viața are o altă savoare.
Mi-am amintit de cuvintele unei prietene care-mi spunea cu regret zilele trecute că parcă trăim în niște cutii. Că viața ni se scurge într-o rutină dezarmantă, în mijlocul unui confort de-un automatism agasant. “Ieși în fiecare zi,” i-am spus. “Plimbă-te printre oameni. Urmărește-le mersul, felul în care privesc. Servește o gustare frugală, împarte-o cu un sărac. Lasă-ți gândurile să plece. Concentrează-te pe ce simți. Privește apusul, cufundă-te în farmecul lui efemer. Ascunde-ți telefonul, ca și când preț de câteva minute ai fi de negăsit.”
Revăd cu ochii minții profilul maculat al celor aflați la marginea societății, al celor fără adăpost, al femeilor ușoare curgând prin lume, un laitmotiv care apare mereu în scrierile mele, amintindu-mi că viața există dincolo de constructele sociale ancorate într-un cotidian prea așezat pentru sufletele hoinare.
