Singura dreptate este cea a iubirii. Ea apropie, linistește, vindecă. Orice altceva in afară de iubire e nedreptate, e lipsă de curaj și asumare, menită să mărească distanțele dintre suflete.
Dacă am înțelege limbajul rănilor sufletești, le-am putea vindeca. Nu le vedem, așa cum vedem rănile fizice, dar sunt acolo, le purtăm cu noi pretutindeni, îngreunând calea spre o viață împlinită. Suntem atenți cu rănile fizice, știm să le tratăm sau apelăm la specialiști să le trateze, dar pe cele sufletești le ignorăm, pentru că nu le vedem și credem că nu există. Ne creăm evadări care să ne distragă atenția de la ele. Credem că dacă închidem ochii și ignorăm durerea pe care o provoacă va fi bine. Vor fi uitate. Dimpotrivă. Ținute sub tăcere și netratate, ele rod puțin câte puțin din temelia vieții, înmulțind îndoielile, fricile, angoasele, creând altele noi. Cele mai multe răni nu sunt vizibile, nu le vedem măcar noi, pentru că nu am fost învățați să le privim. Am fost învățați să le ignorăm, să le privim ca pe niște slăbiciuni care nu trebuie luate în seamă, pentru că viața este despre a răzbate cu orice preț, cu oricâte sacrificii.
Viața nu este despre a răzbate cu orice preț, ci despre a vindeca. A ne vindeca în primul rând pe noi, apoi pe cei din jurul nostru prin exemplul propriu. Dacă am lua viața ca pe un maraton, mă întreb dacă, conștientizând că avem o rană fizică, am ignora-o sau, dimpotrivă, ne-am preocupa de vindecarea ei pentru a alerga mai bine. Cei mai mulți s-ar preocupa cu siguranță de vindecarea ei, făcând abstracție de ea doar pe durata competiției. În schimb, rănile sufletești sunt negate, marginalizate, întrucât strică imaginea creată în timp, aceea de persoană puternică, stăpână pe sine. Dar ele sunt acolo, iar dovada lor incontestabilă e că ne înfuriem pe oameni și situații, ne supărăm, ne răzbunăm, având impresia că astfel, ne facem dreptate, restabilind onoarea pe care avem impresia că am pierdut-o. Cu cât cineva se consideră mai nedreptățit sau înjosit, cu atât rana pe care o ascunde e mai mare și cu atât mai mult o neagă.
Ne e teamă că, dacă ne-am arăta vulnerabilitatea, ceilalți nu ne-ar iubi sau ar profita de noi. Și-atunci, ceea de afișăm nu e decât o mască, îndepărtându-ne de relațiile autentice, favorizându-le pe cele de compromis, relațiile călduțe care ne convin, întrucât nu dor prea mult. E adevărat, o relație autentică, bazată pe sentimente e dureroasă, fiindcă scoate la lumină răni ascunse, pe care nu le conștientizăm de cele mai multe ori. Foarte mulți se retrag după perioada de început, când totul e frumos și calm, aruncând vina pe celălalt, găsind astfel justificare pentru a merge mai departe, căutând relații confortabile, care să întrețină iluzia că totul e bine. Spunând că iubirea e o iluzie care nu ține prea mult sau chiar negând că au avut sentimente. În realitate, oricâtă atracție ar exista între două persoane, activarea rănilor conduce la distanțarea lor în cel mai bun caz, mergând până la distrugerea relației și a celor implicați.
Soluția e aceea de a rămâne în relație pentru a te vindeca. Supărarea sau mânia nu e provocată de atitudinea sau cuvintele celuilalt, ci de faptul că ele ne activează răni sau le ating, provocând durere. Dacă nu le-am avea pe undeva ascunse, nu ne-ar durea atitudinile celorlalți care, în realitate, se nedreptățesc pe ei, comportându-se cu ceilalți într-un mod neonorabil. Când suntem fericiți de pildă, nu ne simțim lezați cum ne simțim în situații obișnuite de viață, când aceleași cuvinte ni se par de neiertat.
A rămâne într-o relație ca să te vindeci nu înseamnă să arunci cu pietre, să jignești sau să te răzbuni, pentru că asta nu face decât să producă o durere și mai mare. A rămâne să te vindeci înseamnă, în primul rând, să conștientizezi propriile răni, apoi să vezi rănile celuilalt atunci când te respinge sau când jignește. Înseamnă să le privești cu delicatețe, cu înțelegere și acceptare, până când durerea lor dispare. Să le bandajezi cu cuvinte frumoase, spuse din suflet, scoțând în evidență latura atrăgătoare pe care o are fiecare. Dacă cerți, să cerți cu iubire. Dacă pleci, să pleci cu iubire, nu pentru că nu mai suporți, fiindcă această atitudine nu e decât un semn că rănile tocmai au fost scoase la lumină și nu vrei să le vezi, ci pentru că, crezi că poate așa e mai bine. Iar dacă ai motive să rămâi, rămâi să construiești ceva autentic, care să te împlinească și astfel, să-l împlinească și pe celălalt.
Singura dreptate este cea a iubirii. Ea apropie, liniștește și vindecă. Orice altceva în afară de iubire e nedreptate, e lipsă de curaj și asumare, menită să mărească distanțele dintre suflete.
