Marele meu noroc e acela că n-am avut o relație prea strânsă cu părinții, într-atât cât să-mi influențeze prea mult deciziile în viață. Care să-mi spună cât de minunată eram în raport cu ceilalți, îndepărtându-mă astfel de lume. Mare parte din familii, în special cele în care părinții au o anumită poziție socială, își depășesc cu mult rolul pe care ar trebui să-l aibă, acela de a crește și educa un copil, dându-i apoi drumul în viață, fiindcă e viața lui, nu a lor. Vorba unei ființe dragi mie – dacă nu ai educat pe cineva până la 16 ani, degeaba o mai faci, iar dacă l-ai educat, se va descurca singur, neavând neapărată nevoie de sfaturile tale. Bineînțeles că va greși adesea, va da cu capul ori de câte ori este cazul, dar își va trăi viața, nu va fi o copie a sfaturilor și a liniilor trasate de adulții care, la rândul lor nu au trăit.
Cine trăiește cu adevărat, nu simte nevoia să dea sfaturi, știind că o experiență de viață e valoroasă și dacă cineva a ajuns s-o trăiască îi era necesară. Una e să știi ce trebuie să faci și alta e să integrezi cunoștințele acumulate și doar experiența directă poate duce la integrarea unei informații. Pe de altă parte, fiecare experiență e potrivită unei anumite persoane și nepotrivită altora, astfel că sfătuind copilul să nu-și trăiască propriile experiențe de viață, îi luăm lecțiile necesare pentru integrarea mormanului de cunoștințe cu care suntem îndopați din primii ani de viață.
Una dintre cele mai nocive influențe din partea familiei vine, cred eu, la capitolul vieții personale, fiindcă în raport cu persoana de care copilul are o relație, părintele îi va lua partea în majoritatea situațiilor. Astfel, o decepție în dragoste are loc, în opinia lor, pentru că celălalt e vinovat, pentru că nu e așa cum s-ar dori să fie, că ar trebui să fie altfel, fără ca sentimentele să fie luate prea mult în calcul. Acest subiectivism e menit să îndepărteze o anumită persoană de lumea din jur pe care o consideră nedreaptă, rea și intolerantă, distanță ce crește cu timpul, devenind tot mai mare. În cel mai fericit caz, o astfel de persoană își va găsi un partener care să-i satisfacă toate nevoile pentru că, nu-i așa, merită tot, fără să dea nimic. Iar nefericirea lui crește cu timpul, pe măsură ce crește distanța dintre el și lumea din jur. Da, poate avea un statut, o familie dar bucuria vieții lipsește, fiindcă ea nu poate veni decât dintr-un schimb echitabil între a primi și a da.
Am avut marele noroc că mi-am trăit dramele sentimentale pe cont propriu, fără să mă închid într-un turn de fildeș din care să privesc lumea de sus. Am coborât în mijlocul ei, plimbându-mă adesea când durerea interioară devenea insuportabilă, văzând că și alții suferă poate mai mult decăt mine, că poate au o viață și mai grea. M-am mulțumit cu ce-mi oferea viața pe moment, găsindu-mi uneori alinare în brațe străine și am constatat că învățam câte ceva din fiecare experiență, că oricât de străine erau respectivele brațe, tot mă învățau ceva despre mine însămi. Am învățat că fericirea se construiește clipă de clipă, dăruind în primul rând, dacă doream să primesc la rândul meu. Dăruind mereu, pentru că doar atunci te deschizi spre lume, iar lumea devine cu timpul propria lume în care poți să fii fericit. Am devenit parte din lume, iar lumea a devenit parte din mine.
Nu întâmplător cred, cei care au săvârșit lucruri mărețe proveneau din familii defavorizate, astfel că au fost lăsați să viseze în voie, iar visele lor s-au transformat în realitate. Nu au avut de unde să primească sfaturi, să li se spună să nu se avânte prea mult ca să nu eșueze, că e mai bună o variantă mai accesibilă, care să le ofere siguranță.
Marele meu noroc e acela că am avut șansa să-mi trăiesc visele în liniște, în cea mai mare liniște, ținându-le doar pentru mine, iar ele s-au transformat rând pe rând în realitate. Am visat fără să mă lăsa influențată de limitările celorlalți.
Destinul e al celor care visează și care cred cu putere în visele lor.
