Mi-amintesc când călătoream cu trenul spre orașul studenției mele. Aveam douăzeci de ani și niciun gând. Călătoream la clasa a 2-a. Rareori la clasa 1 ca cei aleși. Împreună cu mine, călătorea o colegă care avea mereu bilet la clasa 1. Era o păpușă frumoasă, fragilă, suavă. Era condusă mereu la gară de cineva și așteptată. Eu eram mereu singură. Ca și când destinul mi-ar fi șoptit „Descurcă-te pe cont propriu.” Nu o invidiam. Îmi vedeam de drumul meu. De locul meu. Dimpotrivă. Într-o zi am călătorit cu ea la clasa 1 să văd cum e. M-am plictisit. Compartimentele erau goale. Ici-colo câte un spilcuit, mândru de poziția lui. Am conversat cu ea. Era prea blândă și așezată pentru mine. Avea viitorul asigurat. Nu se gândea la nimic. Avea acea siguranță pe care o au cei cu bani, pentru care viața nu oferă prea multe surprize. Eu nu aveam nimic. Nici stabilitate. Nici siguranță. Nu știam unde avea să mă poarte destinul. Dacă avea să mă ducă undeva. Nici nu conta. Tot ce voiam era să rămân veșnic în cartierul studențesc, să savurez serile de chitară, chefurile, plimbările nesfârșite. Aveam privirea fierbinte a celui care trăiește totul într-o clipă, pentru că acea clipă se cerea a fi trăită. Nu mă gândeam să intru în societate. Să-mi asigur un loc confortabil. Mi-am permis să nu-mi doresc nimic în acest sens. Apoi am luat toate posibilitățile la rând. Nu mă atrăgea niciuna. Voiam doar să trăiesc. Să mă bucur. E greu să simți viața ancorat într-o societate de consum, în care totul are un preț. Viața și tot ce e cu adevărat valoros nu au preț. Mi-am savurat toți acei ani călătorind la clasa a 2-a, printre oameni de toate felurile, din toate colțurile țării. Le-am ascultat poveștile. Aveau tot timpul ceva de împărtășit. Până și o ciocolată sau o bucată de napolitană. Aveau viețile lor. Dramele lor. Fumau câte o țigară amară ca să uite. Sau poate să-și amintească. Luau câte o gură de alcool. Unii urcau. Alții coborau. La clasa a 2-a viața e într-o mișcare continuă. Nu oferă siguranța pe care o oferă vagonul celor aleși. Dar e luată așa cum e. Fără prea multe planuri. Planuri își fac mai mult cei cu bani, pentru care viața trebuie să fie un câștig. Așezată pe locul meu de la clasa a 2-a savuram viața și-atât. Pentru că știam că nu are preț.
