Orice vietate crește și se dezvoltă dacă găsește un mediu de viață propice. Creșterea și dezvoltarea fac parte din legile firii, putând fi oprite doar de condiții de viață neprielnice. Tulpina strâmbă a unui copac, a unei flori sau un corp nearmonizat sunt dovada unui mediu nepropice dezvoltării armonioase. Privindu-le, simțim compasiune sau cel puțin le trimitem un gând bun, pentru că înțelegem motivul pentru care ele arată astfel. La fel și ființa umană, dacă crește în condiții de viață propice se dezvoltă armonios, intră în comuniune cu ceilalți, știe să se bucure. Degajă acea lejeritate de care au parte cei ce sunt auziți și iubiți într-un mod firesc, necondiționat și, în același timp responsabil, pe care, la rândul lor, o dăruiesc mai departe.
Oamenii încrâncenați, nervoși sau apatici, în căutare de sens și echilibru nu au avut de la cine să învețe firescul, lejeritatea în a trăi viața, de a se armoniza cu fluxul ei. Și, pentru că nu sunt la fel de binevoitori și deschiși ca ceilalți, pentru că sunt mai dificili și uneori afișează o aroganță menită să le mascheze rănile, ori o indiferență enervantă îi blamăm, le punem etichete, ori îi marginalizăm. Dacă am zări un obstacol așezat în calea unei plante, l-am îndepărta să-i facem loc să se dezvolte, dar nu procedăm la fel în cazul oamenilor, a celor pe care-i cunoaștem ori cu care ne intersectăm în viață. Mi-amintesc o replică dintr-un film în care se spunea că un picior defect se folosește de cârje să poată deveni funcțional, dar pentru suflet nu există astfel de cârje și șchioapătă însingurat și neînțeles, și neiertat de ceilalți ce nu-i înțeleg comportamentul. Obstacolul e acolo, se opune creșterii celui căzut în capcana propriei nefericiri și orice critică, orice neiertare, orice arătare cu degetul nu fac decât să mai aștearnă un obstacol în calea creșterii sale, menit să-l îndepărteze și mai mult de la firescul a fi.
Singurul mod în care obstacolele pot fi îndepărtate din calea acestor suflete e ca ceilalți să cunoască ceea ce este el, să-i intuiască trecutul, conștientizare menită să înlăture distanțele, barierele, neputințele și care, cu timpul, duce la acceptare și la slăbirea strânsorii ce ține sufletele captive. Dacă, în loc să blamăm pe cineva care ne-a greșit i-am întinde o mână să-l ridicăm din starea în care se află, dacă i-am dărui un zâmbet plin de înțelegere celui ce țipă și care, în acele clipe, simte durerea pe care o simțise în urmă cu mulți ani ce i-a rănit sufletul, dacă nu vrem decât să-i fim aproape, îmbrățișând copilul rănit ce sălășluiește în adâncul lui, dacă tot ce vrem de la el e doar să-l privim adânc, mângâindu-i durerea cu privirea sau cu brațele, de la nivelul propriei modestii și nu de la înălțimea aroganței celui ce vrea să-i ofere propriul exemplu de comportament model, am obloji acele răni ce sălășluiesc în adânc, făcându-le să nu mai doară.
Dacă fiecare om ar face un pas spre celălalt, fără să-l judece, ci înțelegându-l și iubindu-l, lumea ar deveni un paradis.
Singura dreptate este cea a iubirii. Ea apropie, liniștește și vindecă.
#dianalis #scriitor #motivațional #suflet #sentimente #iubire #oameni
0
