Prin ochiul meu de geam, prin care soarele îmi surâde maiestuos, privesc cerul. Același. Dintotdeauna. Uneori îmi zâmbesc norii. Știu că îmi zâmbesc. Îi privesc până când m-afund în zâmbetul lor și ei devin imponderali, și trec. Trec prin dreptul meu, ca o fanfară a nimănui, bătând cadența peste tâmplele-mi netede.
Cerul acela de-un albastru adânc, umplând depărtările, distanțele. Distanțele sunt iluzia sufletelor însingurate, ce au nevoie de forme, de care să-și sprijine îndoielile. Ele nu există. Există doar cerul, infinitul lui înalt, înălțând copacii, ochii celor ce-ngenunchind ades, privesc spre bolta lui plină.
Cerul se privește de jos, nu de la înălțimea distincțiilor și-a falei. În cea mai mare liniște, să-i sorbi aleanul cu care caută după suflet. În tăcere, în cea mai mare tăcere, cât să auzi fâlfâitul propriilor aripi. Cerul se simte, se simte cu ochii îngreunați de lacrimi, din care se adapă câte un dor. Cerul se aduce aproape, tot mai aproape, cât să-ți oglindești visele în el, să le privești și să te bucuri de consistența lor mută.
Și-n toată această desăvârșire a clipei de care m-apropii uneori, realizez că viața se trăiește topind iluzia depărtării cu un surâs.
