De ce dorința de plăcere continuă să fie atât de disputată? Preaslăvită de hedoniști, blamată de puritani și de canoanele bisericești?
Pentru că e poarta ce duce spre esența propriei ființe. Secole la rând dorințele au fost cenzurate, îndepărtând umanitatea de cel mai mare dar oferit de divinitate: darul de a trăi. Viața se trăiește simțind-o prin toate fibrele ființei, experimentând plăcerea. Nu se poate trăi în absența simțurilor. Viața se simte privind frumusețile ce ne înconjoară, se simte ascultând liniștea nopții, simfonia unei zile, se simte gustând din deliciile pe care le oferă, se simte mirosind parfumul efemer al unei clipe, se simte pipăindu-i netezimea cu care ni se așterne la picioare.
Suntem ceea ce dorim, mai mult decât ceea ce gândim, fiindcă dorințele sunt mai puternice și implică o mare parte din propria ființă. Dorințele ne definesc, purtându-ne spre oameni și lucruri care, astfel ajung să reprezinte ceva pentru noi. Cunoscând ce ne dorim cu adevărat, ajungem să ne cunoaștem, aflăm direcția pe care ne-o indică dorințele, îndemnându-le să le urmăm. La început sunt multe și incoerente, însă, pe măsură ce trăim și ajungem să ne cunoaștem tot mai mult, dorințele se triază, se elevează, capătă coerență. E o trădare față de noi înșine să ne îndepărtăm de chemarea lor ascunsă. Mulți nu o fac datorită limitărilor și inhibițiilor inoculate de-a lungul timpului, transmise peste generații sub forma expresiei că „nu se cuvine”. Înlocuind adevăratele dorințe ce freamătă adânc cu dorințele celor din jur, ale familiei sau prietenilor, cu cele inoculate de societate. Alții se tem să se lase în voia lor, să nu piardă controlul. Alții ajung la excese, pierzându-se în tumultul lor. În realitate, viața e un risc, însă nu trăim cu adevărat dacă nu ne urmăm dorințele și nu reușim să le stăpânim dacă nu le simțim gustul. A lupta cu propriile dorințe ne scindează, slăbindu-ne.
Am ascultat recent o emisiune în care se spunea să trebuie să facem ceea ce ne e de folos. Cred că ceea ce ne e de folos cu adevărat e dictat de ceea ce simțim cu adevărat în adâncul nostru, indiferent de ce presupune asta, atâta timp cât ele urmează cursul vieții. Acesta e adevăratul folos, faptul că ne urmăm chemarea, experimentând viața în toată splendoarea ei. Orice altceva decât ceea ce ne dictează propria chemare ne îndepărtează de noi, de unicitatea noastră. Un trăitor adevărat e cel care-și urmează simțurile, neluând în seamă sfaturile celorlalți. Uneori e nevoie să ne risipim, pentru a afla calea spre noi înșine, e nevoie să facem excese, pentru a descoperi calea de mijloc. Ne găsim propriul centru oscilând între extreme până când reușim să ne stabilizăm. Personalități de seamă și chiar sfinți au avut o tinerețe tumultuoasă, care i-a condus spre desăvârșire.
Ne desăvârșim trăind. E singura cale. Izolându-ne sau ascultând de alții ne îndepărtăm de propriul drum, netrăind ori trăind viețile altora.
Sursa foto: facebook
