Liniștea din mijlocul tumultului
Într-una din serile trecute, am făcut o plimbare lungă prin centru, pe Calea Victoriei împreună cu o prietenă. Fără o destinație anume. Am cumpărat apă de la un Non stop aglomerat din zona Palatului Victoria. Oameni sosiți de la muncă după o zi îndelungată, cu privirile încercănate, cumpărându-și ceva de mâncare. Era trecut de ora zece. Am luat-o la pas domol pe bulevard, pierzându-ne în noapte. Mașini trecând în goană, răspândind în jur miros de carburant. Câte una mai luxoasă demarând în trombă, scoțând zgomote apocaliptice, amintind de secolul vitezei în care ne aflăm. Câte o trotinetă electrică trecând pe lângă noi grăbită, tăind aerul în două. Am simțit preț de o clipă impulsul de a ne urca pe una din trotinetele parcate pe trotuar, dar am rezistat tentației, continuându-ne plimbarea fără destinație. Admirând capitala învăluită în noapte. Clădiri înălțându-se falnic în dunga noilor vremuri, terase luminate, unde lumea savura un vin, o pizza, o cafea sau o țigară amara, deșărtând povești care să apropie și să mențină atenția trează, muzee păstrând cu nostalgie amprenta vremurilor apuse, vitrine luxoase, în care surâdeau manechine îmbrăcate după ultima modă, teatre în care pulsa veșnicia, hoteluri adăpostind turiști și oameni de afaceri, biserici înălțând spre cer tăcere adâncă.
Deasupra, lințoliu de stele, străjuit de luna ce se înălța semeț în zare, asemeni unui far. Miros apetisant de flori, umplând vara cu arome aprinse. Aer cald, plutind ca un abur de-a lungul șoselei. Nu se plimbau foarte mulți la ora aceea din noapte, și oricum aveau un ritm mai adaptat secolului în care trăim. Noi continuam să pășim calm, așezând timpul într-o matcă diferită, ca și când am fi pătruns într-o realitate paralelă. Noi și câțiva vizitatori ieșind agale pe poarta unui muzeu, și o delegație străină, cu oameni îmbrăcați la costum, trecând prin dreptul nostru, în drum spre hotel. Lumea curgea încoace și-ncolo, timpul se unduia și el în ritmul pașilor răsunând pe asfalt.
Am ajuns într-un final în Centrul Vechi, pierzându-ne printre terasele luminate, pulsând de ritmuri moderne sau orientale. Lume multă. Pare că tot Bucureștiul s-a cuibărit în miezul acela fermecător, duhnind de istorii și povești încinse. Chelneri insistenți, îndemnându-ne să ne oprim la terasa lor. Nu-i auzeam. Continuam să pășim domol, pierzându-ne printre oameni și locuri, urmând firul unui timp paralel. În fața Băncii Naționale, trei bucătărese îmbrăcate în alb de la brutăria din zonă, luau o pauză de o țigară. Chipurile lor apăsate de muncă făceau abstracție de lumea care se perinda pe la terase. Își acceptau condiția, trăgând cu jind din fumul de țigară ca dintr-o ultimă iluzie.
Niciun orologiu care să bată ora exactă. Timpul o lua nebunește la vale, odihnindu-se uneori în cârca noastră. Pe drumul de întoarcere, ne-a ieșit în cale un trecător ce părea venit dintr-o altă lume. Desculț, îmbrăcat în pantaloni de costum suflecați și o cămașă uzată. Trăgea după el un troler, întrebând lumea care-i ieșea în cale: „Credeți că se poate trăi în Capitală cu o sută de lei pe zi?” Apoi pleca mai departe, fără să aștepte vreun răspuns. Întrebarea lui mi-a răsunat în auz multă vreme, ca și alura lui grăbită ce mima bunăstarea și sărăcia deopotrivă. Cred că e întrebarea care răsună cel mai mult în mintea oamenilor preocupați de cele materiale, chiar dacă e mai mult sau mai puțin conștientizată și poate că n-aș fi constientizat-o nici eu atât de acut dacă nu o auzeam rostită la nesfârșit de străinul care-a trecut grăbit pe lângă noi, ca o relicva a acestor vremuri.
Și totuși, în marea goană după confortul material, știm să croim clipe ce pare că n-au niciun scop și care dau totuși vieții un sens mai adânc și mai trainic?
25 iunie 2023
#București #CaleaVictoriei #CentrulVechi
0
