După ce ani de zile am vizitat punctele de atracție ale Vienei legate de Curtea imperială, printre cele mai importante fiind Palatul Schonbrunn, am simțit nevoia să vizitez altceva, ceva care să surprindă esența vieții. Dincolo de tot fastul și de rigorile impuse de Curtea Imperială cu povestea ei tulburătoare, marcată de drame și suferințe, având-o ca personaj central pe Împărăteasa Sissi, dincolo de opulența râvnită de toți, care m-a marcat cu ani în urmă, am constatat că azi mă atrage viața simplă, fără prea multe rigori sociale.
Tabloul „Sărutul” aparținând lui Gustav Klimt e printre cele mai valoroase opere din lume, nu doar pentru că e acoperit cu foițe de aur, argint și platină, ci pentru că întruchipează esența iubirii din toate timpurile. Simplă prin frumusețea gestului și complexă prin multitudinea modelelor ornamentale, scena împletește pasiunea întruchipată de principiul masculin cu delicatețea universului feminin, grandoarea extazului cu decadența agoniei.
A te dărui cu pasiune clipei e marele secret pentru o viață împlinită. A trăi clipe și întâmplări aparent banale, iubiri împlinite sau iubiri imposibile, pe care lumea le etichetează ca neavând viitor. Toate acele ore suspendate, gesturile și cuvintele rostite sau nerostite, ce-și caută făgaș, regretele ce rămân în urmă. Fiecare așteptare își are sensul ei, fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare nerostire tradusă într-o simplă privire, când le croim cu migala unui meșter ce-și zugrăvește propriile trăiri pe pânza vieții. A trăi, construind propria poveste dictată de trăirile proprii, ascultând glasul inimii, dansând pe ritmul ei avântat. A păși odată cu viața, care ne împinge mereu înainte, croindu-ne drum spre noi înșine.
Nu e o pierdere de vreme să-ți asculți inima, e pierdere de vreme să te prefaci că ea nu există. Nu e o pierdere de vreme să-ți asculți emoțiile, să vezi ce vor să-ți spună, ci e o pierdere de vreme să le refulezi, pentru că ele vor erupe în cele mai neașteptate moduri, creînd adicții prin care încercăm să ne menținem vii. E o pierdere de vreme să trăim doar pentru a agonisi averi, fără a agonisi clipe care să ne dea certitudinea că viața merită trăită așa cum este, cu bune și cu rele. E pierdere de vreme să ne facem proiecții în legătură cu o experiență sau o relație, să ne spunem cât trebuie să țină și cum trebuie să se desfășoare, ca să fim în pas cu lumea.
Cine spune cât trebuie să țină o poveste ce aparține inimii, ce poate fi doar simțită, fără a putea fi redată în prea multe cuvinte? O poveste care durează o lună nu e mai puțin valoroasă decât povestea care durează mai mulți ani, iar povestea care durează mai mulți ani nu e mai puțin valoroasă decât cea care durează o viață. Fiecare poveste trăită cu inima are propriul destin, are suflul ei, creând clipe nemuritoare, prin care viața tresaltă extaziată.
A putea să te bucuri de o poveste oricât de mult ar dura și oricare ar fi destinul ei e o artă pe care o înveți pe măsură ce trăiești, pe măsură ce lași în urmă experiențele ce și-au încheiat menirea, fără a te lega strâns de ele, din teama de a merge mai departe spre noi experiențe pe care viața le dezvăluie pas cu pas celor ce se încumetă să pășească.
Construind clipe neprețuite prin trăirea cu care scoatem din adânc bucăți de suflet e semnul că ne trăim propriul destin, nu destinul altora, e semnul că trăim ceea ce este de trăit.
28 ianuarie 2024
1
