Zilele trecute a fost ziua mamei mele. Am sunat-o în dimineața acelei zile să-i urez „La mulți ani”, o urare destul de protocolară, cum s-a obișnuit în familia noastră de-a lungul timpului. Mama e o prezență tăcută, care nu-și exprimă sentimentele, lăsând impresia unei indiferențe datorită căreia am suferit foarte mulți ani, mai ales în perioada adolescenței. După terminarea petrecerii, la despărțire, am îmbrățișat-o cu căldură, spunându-i că o iubesc și mulțumindu-i pentru tot. Am simțit căldura din îmbrățișarea ei și căldura și firescul glasului ei spunându-mi că mă iubește și ea, că m-a iubit întotdeauna, chiar dacă nu mi-a spus sau nu mi-a arătat iubirea ei prin gesturi tandre. Am răsuflat ușurată, simțind ușurarea din glasul ei după mărturisirea făcută.
Ani de zile mi-a fost teamă să-mi mărturisesc iubirea, de teama că aveam să fiu respinsă, și gândul la o eventuală respingere mă făcea să-mi dosesc sentimentele în adâncul sufletului. Ani de zile m-a durut atitudinea glacială a mamei care nu mi-a împărtășit iubirea ei decât prin serviciile făcute, nu de la suflet la suflet, făcându-mă să mă simt părăsită și abandonată.
Apoi, pe măsură ce am aprofundat cunoștințele de psihologie, căpătând mai multă experiență și reușind să mă detașez de resentimentele pe care le-am simțit mult timp pentru lipsa ei de afecțiune, am învățat că sunt oameni care nu-și pot exprima sentimentele și afecțiunea, oameni a căror inimă pare împietrită, dar care în adâncul lor sunt calzi și sensibili, cum nu lasă să se întrevadă în afară. M-am apropiat treptat de mama mea în ultimul timp, dându-i din căldura mea și spunându-i că o iubesc ori de câte ori am simțit nevoia să o fac. Primele dăți s-a simțit stingheră și s-a mulțumit să tacă, apoi, după un timp mi-a mărturisit că mă iubește cu jumătate de glas, apoi, cu timpul, am simțit căldură în îmbrățișarea ei și vocea ei a devenit mai sigură. Ultima dată, vocea ei a fost atât de firească, de parcă mi-ar fi făcut dintotdeauna această mărturisire.
Ce m-a reținut atâția ani să fac primul pas spre ea, lăsând iubirea să se reverse, să-și urmeze calea firească spre adevărata viață? Cred că frica de respingere, care m-a oprit să preiau inițiativa, complăcându-mă să aștept un gest din partea ei, fiindcă mi se părea firesc să-mi ofere afecțiune fiind mama mea.
O iubire nemărturisită, neîmpărtășită cu persoana iubită e ca un izvor ale cărui ape nu sunt lăsate să se reverse, întrerupând curgerea firească a vieții.
Cea mai importantă lecție pentru care venim aici și care ne învață măreția propriei ființe este lecția iubirii. S-o percepem, s-o simțim în adâncul nostru, s-o revărsăm spre persoana iubită e o șansă pe care o avem toți, însă mulți nu percep iubirea, alții o ignoră, alții se tem de ea. Puțini sunt cei ce se bucură de trăirea acestui sentiment însă pentru foarte puțin timp, fiindcă mult prea curând ies la iveală mecanismele de apărare și cele de control în cadrul relației, care sufocă iubirea, iar tumultul ei se preschimbă în ură și resentimente. Și mult mai puțini sunt cei care au puterea să mențină acest sentiment peste ani, să-i întrețină flacăra vie, lăsând iubirea să se reverse nestingherită în viața lor, luminându-le calea.
Iubirea noastră are puterea să deschidă inimi dacă avem curajul s-o mărturisim persoanei iubite, lăsând la o parte neputința și resentimentele, s-o mărturisim cu credința care răzbate din pasajul biblic: „Bate și ți se va deschide. Căci celui ce bate i se deschide”.
6 septembrie 2023
Sursa foto: facebook
0
