Deșertul face parte din mine și eu fac parte din el. Acel loc în care nu ți se dă voie să simți, să trăiești, să fii, pentru că sunt mai importante regulile și atitudinea corectă, și părerea celorlalți, decât propria părere. Decât felul firesc al fiecăruia de a fi.
Copil fiind, trebuia să fiu cuminte și liniștită, pentru a simți că sunt acceptată. Eram pedepsită pentru orice greșeală, doar tata fusese profesor și, adesea, profesorii cred că acesta este modul prin care un copil se îndreaptă. Dincolo de privirea pătrunzătoare, adesea rece, dincolo de cuvintele aspre și sacadate care mi se adresau, eram trimisă în camera mea. A fost locul în care am învățat să mă refugiez de mică. Care mă accepta așa cum eram. Cu bune și cu rele, cum e orice om de altfel. Camera mea mă lua sub aripa ei protectoare și mă ajuta să mă liniștesc. Un copil care nu găsește brațele care să-l liniștească, învață să se liniștească singur, într-un colț. Nevăzut și neauzit. Mai erau brațele bunicii, dar ea era departe și chiar dacă simțeam iubirea ei necondiționată, nu era acolo când trebuia să mă liniștesc. Așa că am învățat să mă liniștesc în tăcerea camerei mele. În cea mai mare tăcere, ca să nu deranjez. Să nu las impresia că nu eram pedepsită suficient.
Apoi am mers la școală și școala m-a învățat același lucru. Că e mai important să dai bine decât să spui ce simți, că cei care se exprimă liber nu scapă de pedeapsă și asta afectează notele obținute. Iar, din păcate, carnetul de note era și cred că e și azi pentru mulți părinți principalul indiciu că un copil este pe drumul cel bun. Nu modul în care te simți. Dacă ești bucuros sau trist. Dacă iubești și ești iubit. Dacă ai sau nu dorințe. Am învățat că dorințele unui copil sunt nesemnificative, pentru că e doar un copil. Pentru că el nu știe mare lucru despre viață. Pentru că, în accepțiunea unui adult, e important să-ți dorești doar ceea ce trebuie și ceea ce e bine. Nu ceea ce simți cu adevărat.
Orele petrecute în singurătate m-au salvat. Mi-am auzit răsuflarea pentru prima oară. Am descoperit că sunt diferită de ceilalți. Că sunt o ființă unică, care are simțirea ei. Am început să-mi ascult acea simțire, să-i dau glas în șoaptă. Le-am vorbit păpușilor, și lucrurilor din cameră, și trandafirilor de la fereastră, împărtășindu-le ce simțeam. Păreau să mă asculte, să mă înțeleagă. Începeam să exist pentru mine, în ochii mei și asta îmi dădea aripi să mă ridic deasupra deșertului ce domnea în jurul meu. Am săpat tot mai mult în adâncul meu, scoțând la iveală șuvoaie de trăiri și emoții. Am învățat să le simt, să le accept ca făcând parte din mine, chiar dacă adesea mi-era greu să le înțeleg. Acele trăiri îmi potoleau setea. Erau apa din care beam ades. În intimitatea camerei mele, am descoperit oaza ce-mi dădea puterea să străbat deșertul. Să nu mă las doborâtă de vânturile lui, de căldura toropitoare, de ariditatea pe care o vedeam pretutindeni în jur.
Iubesc deșertul. Îl voi iubi mereu. M-am născut în deșert. Am trăit și trăiesc în el. Am învățat că, dincolo de ariditatea lui, deșertul are viață. Pentru că am descoperit viața în adâncul meu. Acea oază care mi-a adus supraviețuirea. Vânturile lui îmi spun povești, iar nisipurile îmi cântă. Îmi spun povestea deșertului care odată fusese un munte. Se crezuse mare, inert, invincibil, impresionând prin prestanța lui. Dar pe care timpul l-a preschimbat în nisip, arătându-i că viața ESTE, doar este, așa cum sunt trăirile și emoțiile. Și tot ceea ce avem de făcut e să curgem odată cu viața, așa cum curg nisipurile, vânturile. Așa cum fierbințeala soarelui curge spre apus, iar apusul spre un nou răsărit.
2 mai 2024
