„Săptămâna Patimilor” ne învață să ne iubim așa cum suntem: cu lumini și umbre deopotrivă. Este o etapă necesară celor care vor să ajungă la „Înviere”. Celor care vor să devină mai buni, mai prezenți în viața lor și în viața celorlalți. Să se apropie de divin.
Iisus ne-a dat un exemplu prin viața pe care a dus-o despre ceea ce este necesar să facem pentru a evolua. Pentru a ajunge la esența divină pe care fiecare o poartă în adâncul său. Acel sâmbure menit să se dezvolte și să înflorească, spre a da roade.
„Noaptea neagră a sufletului” este momentul în care devenim conștienți de propriile umbre, de fricile pe care fiecare le ascunde în substraturile cele mai profunde și pe care, de cele mai multe ori, le negăm. Viața ne scoate în cale astfel de momente, ce aduc la suprafață cele mai adânci frici. Pierderea cuiva drag, o boală, pierderea unui loc de muncă, o decepție în dragoste.
E firesc să avem frici. Cu toții avem. Suntem oameni. Și Iisus a avut propriile frici în Grădina Ghetsimani, realizând că se apropia momentul Răstignirii. Ideea e ce facem cu acele frici.
Primul pas ar fi să devenim conștienți că ele există. Acceptăm existența lor? Adesea nu. Adesea alegem să fugim pentru că ne copleșesc. Fugim fără să privim în urma noastră, sperând că le vom pierde pe drum. Că ele vor rămâne undeva în urmă și nu ne vor mai ajunge. Dar ele sunt acolo, în același loc, în străfundurile noastre cele mai adânci. Așteptând să fie observate. Privite cu ochii blândeții. Îmbrățișate. Înțelese. Acceptate.
Al doilea pas pe care trebuie să-l parcurgem, este acela de a ne conștientiza propria slăbiciune. Faptul că există momente în care ne este teamă. În care nu suntem puternici așa cum am vrea.
Fricile sunt umbrele pe care nu vrem să le vedem, pentru că vrem să ne știm puternici. Vrem ca nimeni să nu stea în calea puterii noastre. Dar cum am putea să ne dovedim puterea fugind mereu? Refuzând să vedem ceea ce nu vrem să vedem, de teamă că am avea un moment de slăbiciune? De teamă că am realiza despre noi că suntem slabi, fie și pentru câteva clipe? De teamă că ne-am simți slabi și neputincioși și ne-ar fi greu să ne acceptăm astfel? Fricile ne fac să realizăm că, există momente în care suntem slabi. Și nu vrem să știm asta. Dar este necesar.
Al treilea pas necesar a fi parcurs este acela de a ne accepta propria slăbiciune, nu doar de a fi conștienți de ea. De a accepta faptul că ne este frică. Este momentul adevărului de care avem nevoie pentru a merge mai departe pe calea evoluției.
Tot ce avem de făcut este să stăm pe loc, să nu mai fugim în clipa când umbrele noastre ies la suprafață, în anumite momente din viață. Să le privim, doar atât. Să le privim cu atenție. Să ne privim pe noi înșine în raport cu ele și să avem curajul să ne acceptăm propria slăbiciune. Să acceptăm că putem fi slabi, că există situații care ne depășesc și de care avem nevoie pentru a ne aminti de divinul din noi.
A patra etapă este aceea în care, ne amintim de divinul din noi și îl invocăm cu smerenie. Cu cât devenim mai smeriți, cu atât simțim mai mult acel divin, simțim că El există și se manifestă în fiecare clipă din viața noastră, chiar dacă adesea nu suntem conștienți.
Realizăm că suntem parte din oceanul divinității, în care totul își are rostul său. Să rugăm acelui divin, așa cum s-a rugat Iisus în cele mai grele clipe. Să ne rugăm cu credința că suntem ajutați. Că nu vom fi părăsiți.
A cincea etapă este să ne amintim tot mai des să invocăm divinul din noi. Când ne simțim slabi și nu numai. Să Îl invocăm iarăși și iarăși. La un moment dat, după ce, invocându-l atât de des, realizăm că este acolo de fiecare dată, teama va disparea, făcând loc iubirii ce se va revărsa în noi. Vom învăța să ne iubim pentru tot ceea ce suntem. Lumini și umbre împreună, alcătuind o ființă măreață, creată să evolueze.
Nu ne iubim cu adevărat, dacă nu ne iubim luminile și umbrele deopotrivă. Nu există jumătăți de iubire. Doar iubirea totală, plenară, în care ne îmbrățișăm cu tot ceea ce suntem. În care avem puterea să ne acceptăm slăbiciunile, să le iubim, conștienți de forța care există în noi, dincolo de orice aparență.
Există doar două sentimente: iubirea și frica. Nu putem ajunge la iubire, dacă nu reușim să ne depășim temerile. Dacă fugim de ele la infinit. Dincolo de ele, se ascunde esența noastră divină. Dar, pentru a deveni conștienți de ea, tot ce avem de făcut e să nu mai fugim. Să ne conștientizăm propriile frici, să ne conștientizăm slăbiciunile, să le acceptăm, apoi să cerem divinului din noi să ne dea puterea să le depășim. Să simțim iubirea care se revarsă și să ne iubim cu tot ceea ce suntem. Cu lumini și umbre deopotrivă. Apoi să-i iubim pe ceilalți, așa cum ne iubim pe noi. Cu lumini și cu umbre.
3 mai 2024
