M-am întâlnit nu demult cu un fost coleg de liceu. Trecuse printr-un divorț dificil. Era obosit de viață și confuz. Credea că, poate, prezența mea avea să-i facă ordine prin gânduri. N-a fost așa. Dimpotrivă. Rămăsese cu imaginea mea din urmă cu mulți ani. Cu felul meu de a fi. Avea mai multe amintiri despre mine decât aveam eu. Ar fi vrut s-o reîntâlnească pe fata aceea cu gânduri multe și inima plină, dar întâlnise o altă persoană, necunoscută. I-am spus că m-am schimbat. Anii care trecură mi s-au încrustat în vene, dându-le aroma depărtării, aroma clipelor trăite până la capăt. El rămăsese cu gândurile lui, cu principiile de care era atât de mândru, cu acea lentoare pe care i-o dădea viața ce-l copleșea cu rutina ei zilnică și care-i conferea stabilitatea de care avea nevoie.
Privindu-l, mi-am dat seama cât de lung e drumul pe care l-am parcurs în toți acești ani, drum presărat cu satisfacții și decepții, cu amintiri de neuitat. Eu însă nu eram nicăieri. Era amintirea clipei, gustul ei acru sau dulceag, farmecul ei ușor prăfuit, dar eu nu. Nu mai eram pentru că plecasem cu totul. Foarte mulți lasă câte ceva în drumul lor, rămân ancorați în câte o trăire, ceva la care să se poată întoarce, ceva pe care să-l știe acolo, care într-un fel sau altul îi definesc, rămânând la final cu regretul clipei netrăite până la capăt, a clipei neîmplinite, cu regretul trăirii pe jumătate. Mie îmi place să mă cufund în adâncul clipei, hrănindu-mă cu savoarea ei plină până la capăt, apoi merg mai departe. Și clipele dispar ca prin farmec. Se fac nevăzute.
Mulți rămân ancorați în principii și concepții de viață, însetați de lumea materială, purtând în cârcă amintiri, și trăiri, și regrete. Astfel, viața trece pe lângă ei pe nesimțite, iar ei rămân în urmă, grei de atâtea poveri. Cred că singurele principii reale sunt cele care decurg din cursul firesc al vieții, care întrețin viața. Restul sunt constructe sociale, menite să frâneze evoluția firească a individului, al cărei scop e propria desăvârșire, bagaje ce atârnă greu pe drumul vieții.
„Ce să fac?” M-a întrebat perplex fostul meu coleg, căutând un punct de sprijin în viață. Așteptând în zadar să întrevadă o bucată din aceea care fusesem cândva. „Trăiește!” I-am spus fără să mă gândesc prea mult, săgetându-l cu privirea. „Pipăie clipa cu simțurile! Bucură-te de savoarea ei până la capăt, apoi pleacă mai departe fără să privești în urmă, fiindcă te așteaptă alte clipe, mai vii și mai frumoase, ce se cer a fi trăite.”
Viața își continuă cursul firesc, pe nesimțite, purtând pe coama ei deasă sufletele celor care se încumetă să fie, ale celor ce și-au trăit clipa până la capăt.
