Când am crescut atât de mult de nu ne mai încape jocul? Jocul acela ce ne ținea de foame și de nesomn. Jocul pe care-l jucam de la primele ore ale dimineții, până seara târziu, fără să știm că a trecut timpul? Ne bucuram toată ziua, făcând din bucurie un fel de a fi.
Când am crescut atât de mult, de nu ne mai încap hainele lui vaporoase, în care pluteam deasupra lucrurilor, noi și jocul nostru descătușat? Făcând imposibilul posibil. Deșirând la nesfârșit povești nemuritoare.
Când am crescut atât de mult, încât ceea ce ne înconjoară a devenit plictisitor, nedemn de luat în seamă? Noi, care în urmă cu mulți ani ne jucam cu soarele și cu ploaia deopotrivă. Cu o bucată de hârtie sau cu un gândac, fără nicio diferență. Eram toți un joc, reluat la nesfârșit printre siluetele celor mari, angrenați în fuga lor după un rost. Spre deosebire de ei, aveam propriul rost, dăruit de jocul din care eram croiți.
Când am crescut atât de mult, de nu mai auzim chemarea lungă a jocului, ca de fanfară pregătită pentru un nou spectacol? Când am crescut atât de mult, încât avem nevoie de copii sau de animale, care să ne amintească cât de plăcut e să te joci, să vezi viața ca pe un joc dansat fără oprire.
Când am crescut atât de mult, de-am devenit atât de sobri în costumele pe care le purtăm cu atâta mândrie, uitând că, în urmă cu mulți ani nu conta prea mult ce purtam? Că aveam puterea să transformăm o bucată de material în haină regală, pe care o îmbrăcam cu atâta optimism, convinși că putem cuceri lumea.
Toate aceste idei mi-au venit după o masă servită împreună cu o prietenă la un restaurant select. În timp ce luam câte o gură din mâncarea aranjată estetic pe farfuria din porțelan, mi-am înmuiat din greșeală funda de la cămașa impecabilă, împrăștiind pete de sos pe albeața ei imaculată. Prietena mea a observat și mi-a atras atenția. Am râs amândouă de neprevăzutul situației, de contrastul dintre eleganța localului și gestul meu copilăresc. M-am transpus în urmă cu mulți ani când mă pătasem pe rochița roz, din dantelă, iar mama m-a certat. De această dată, prietena m-a privit îngăduitor, tandru. Am repetat greșeala fără să realizez nici de această dată și ne-am distrat și mai copios, atrăgând mai multe priviri sobre aflate prin preajmă.
M-am gândit la toată această convenție socială care dictează modul în care trebuie să te prezinți, să te porți în societate și m-am întrebat, așa cum m-am întrebat dintotdeauna. „De ce?” De ce e atâta nevoie să părem perfecți, adaptați rigorilor sociale, care condamnă astfel de momente neprevăzute, menite să aducă un aer aparte, împrospătând atmosfera? De ce blamăm clipele când nu ne ies lucrurile cum ne-am dori, în loc să facem din ele un joc menit să ne destindă?
Restul timpului petrecut la restaurant, m-am imaginat ca în urmă cu mulți ani, purtând cele mai scumpe veșminte, cu care pășeam falnic prin lume, impulsionată de aerul copilăros ce-mi umple lumea cu surprize.
