Viața se cere a fi celebrată. Gustată. Privită până în străfunduri. Ascultată. Pipăită. Darul acesta sublim în care ne-am trezit fără să știm la începuturi. Care ne poartă prin timp. Printre iluzii și efemer.
Cei mai mulți nu se gândesc să celebreze. Se împiedică de grija zilei de mâine, acea piatră de moară ce-i încovoaie cu apăsarea ei rece, fără să vadă soarele de la capătul orizontului. Îl întrezăresc uneori printre nori, amăgindu-se că nu e pentru ei. Și totuși, soarele răsare zi de zi pentru cine are ochi să-l vadă. Pentru cine are ochi să-i soarbă lumina.
Alții se pregătesc de petrecere, fără să ajungă să celebreze vreodată. Caută motive palpabile, sau așteaptă momentul potrivit, ori muncesc să câștige bani cu care să cumpere distracții, cu care să-și achiziționeze straie lucitoare, în care să se arate lumii, purtând în mâini cocktailuri alese. Organizează fiecare amănunt în detaliu, preocupându-se de imaginea creată în ochii invitaților. Orientați după moda vremii, pentru a fi în trend. Cu cât mai mulți invitați, cu atât mai multe pregătiri și regii, îndepărtând de la firescul „a fi”.
Alții, plictisiți de fast și etichetă, ori conștienți de graba cu care timpul își cerne orele, se pregătesc mai puțin, neatenți la detalii. Înconjurați de prieteni, îmbrăcați confortabil, despovărați de măști apăsătoare, savurează clipa fără proiecții și gânduri de prisos. În fața unei beri, a unui prânz, a unei pâini, a unui gând împărtășit cu ceilalți. Și viața tâșnește printre acele lucruri simple, firesc, desăvârșit.
Și mai sunt alții, puțini, să-i numeri pe degete, dintre cei care celebrează fiecare clipă ca pe ceva unic, conștienți de efemerul trecerii prin lume. Care celebrează apusul și răsăritul deopotrivă, culmea unui munte, ori întinderea unei câmpii. Celebrează vara și iarna, iubirea și ura, pierderea sau regăsirea, singurătatea sau tumultul acestei lumi. Acest „acum”, în care simțim savoarea unei prăjituri, a unei conversații, savoarea unei plimbări sau a unei tăceri, savoarea lucrurilor împărtășite sau a lucrurilor nespuse, savoarea trăirilor repezi, a iubirii și a urii, savoarea unei îmbrățișări și a unei lacrimi, savoarea unei furii sau a unei tristeți, savoarea unui zâmbet, a depărtării de ceea ce-am fost cândva, savoarea dimineților, a nopților târzii.
Afundați în toată această savoare, gustând senzații, emoții, trăiri. Ca pe o prăjitură. Ca pe o călătorie. Ca pe o taină. Puțin câte puțin. Delectându-ne cu legănarea lor dulce-amară, din care viața țâșnește impetuos.
