Tot mai des aud vorbindu-se despre narcisiști. Sunt priviți ca fiind personaje negative, adică profitori care se joacă cu sentimentele altora. Și, bineînțeles, victimele sunt personaje pozitive care au dăruit și s-au sacrificat. După părerea mea, niciuna dintre aprecieri nu este corectă. Narcisiștii sunt cei care și-au creat o imagine de care s-au îndrăgostit și care i-a ajutat să supraviețuiască mediului ostil în care au crescut, activându-le răni ce i-a îndepărtat de adevărata iubire, și anume, iubirea sinelui autentic. Au parcurs jumătate de călătorie, de la starea de victimă, la starea de iubire de sine. Sunt înzestrați cu calități extraordinare și ascund în ei o mare sete de iubire, pe care nu reușesc s-o potolească, fiindcă victimele nu au capacitatea de a le-o oferi. Victimele dăruiesc, așteptând să fie iubite la rândul lor, așteptând recunoștință, așteptând ca cel pe care ele spun că îl iubesc să le fie statornic, să nu le părăsească. Cu alte cuvinte, vor să-l înrobească, vor ca narcisistul să le hrănească starea de dependență în care se află, singura pe care o recunosc, pentru că victimele nu sunt libere și vor ca toți să fie ca ele. O victimă nu iubește. Când iubești cu adevărat, dăruiești fără să aștepți să primești ceva în schimb. Dăruiești din preaplinul inimii tale, apoi, dacă iubirea nu-ți este împărtășită, pleci mai departe bucuros că ai iubit.
Un narcisist își iubește propria imagine și e firesc să fie așa. E o imagine pe care și-a construit-o în timp și care i-a adus recunoaștere din partea celorlalți. Și, pentru a o hrăni, se înconjoară de victime care sunt acolo, nu pentru că el își propune să le iubească. Sunt atrași de ele preț de o clipă, se bucură de adulația lor, apoi pleacă mai departe. Nu poți iubi o victimă care, în primul rând nu se iubește pe sine. Care dau tot ce au, viață, libertate, bunuri materiale, doar să fie văzute, apreciate de cel căruia i se fac favorurile, așteptând un gest oricât de mic din partea acestuia.
Nu poți ajunge la iubirea de sine, decât dacă treci prin faza narcisică. Într-o primă etapă, te îndrăgostești de propria imagine, o hrănești, îi dai tot ce e mai bun. Narcisistul a făcut ceva, nu s-a complăcut în starea de victimă, așteptând să vină cineva să-l salveze. A aprins o scânteie în el, un început de lumină. Și scânteia aceea îl va ghida în viață spre cele mai bune oportunități, pentru că, el știe mai bine ca oricine să le valorifice. Apoi, la un moment dat, când va ajunge să se simtă în siguranță, când își va fi hrănit suficient de mult scânteia, aducând tot mai multă lumină în adânc, va găsi calea spre adevăratul sine. De acolo, nu va mai fi nevoie să manipuleze, pentru că va ști pur și simplu că e o ființă divină, dotată cu cele mai frumoase calități, că merită să fie iubit pentru ființa minunată care este. A ajuns la capătul călătoriei.
