M-a sunat o prietenă zilele trecute. Era supărată că fusese părăsită de prietenul ei. Erau împreună de mai mulți ani și urmau să se căsătorească. Stabiliseră data nunții, însă el și-a găsit între timp pe altcineva și a plecat. I se părea nedrept, fiindcă investise în relația ei. I-am spus că-mi pare rău, știind că și-a dorit ca visul ei să continue. Dar faptul că el și-a găsit pe altcineva și, în cele din urmă a plecat e o dovadă că nu era pentru ea și nu avea de ce să regrete plecarea lui. Pe de altă parte, nu trebuia să fie prea surprinsă, fiindcă cu siguranță au existat semne înainte, doar că le-a ignorat, gândindu-se că poate se-înșeală. O privire, un gest, o ezitare, transformate cu timpul în indiferență. Împrejurările exterioare, cum ar fi stabilirea datei nunții ori coabitarea și chiar căsătoria în sine, nu sunt motive, din punctul meu de vedere care să justifice rămânerea într-o relație atunci când unul dintre parteneri întâlnește pe altcineva. Cineva care crede că i se potrivește mai bine, care-l împlinește cu adevărat și care face pași concreți spre el sau spre ea, investind în relație în aceeași măsură, cu o constanță care să confere certitudinea că nu e doar o trăire de moment. Asta e viața. Imprevizibilă.
Nu mi s-a părut că fostul ei prieten a procedat greșit. Poate nu a ales bine momentul în care i-a spus că pleacă, poate trebuia să-i spună din timp, oricum și oricând i-ar fi spus, tot ar fi durut. Important e că a procedat bine asumându-și faptul că nu mai putea rămâne într-o relație care nu-l împlinea. Nu mi se pare o trădare să-ți urmezi inima, ci mi se pare trădare atunci când nu o faci. Singura trădare e cea față de propria persoană, când faci altceva de cât simți cu adevărat, indiferent de motivele care te țin pe loc, împiedicându-te să fii tu însuți. Nu mă refer la impulsul de moment care te atrage spre o anumită persoană, ci la acea simțire care te împinge spre cineva anume, a cărui prezență îți aduce liniște și sentimentul că viața e frumoasă și merită trăită.
Poate a venit vremea să înlocuim promisiunea nerealistă „te voi iubi toată viața” cu conștientizarea faptului că azi iubim o anumită persoană, căreia îi oferim ce avem mai bun, și, iubind-o azi, cel mai probabil, o vom iubi și mâine. Promisiunile nerealiste duc la așteptări nerealiste și, în cele din urmă la decepții. Stabilitatea reală e cea creată de împărtășirea sentimentelor de către celălalt, singura ce poate construi ceva trainic între două suflete. Orice alte conjuncturi exterioare legate de planificări și investiții materiale sunt lipsite de relevanță pe termen lung, devenind închisori ce mențin sufletele captive într-o viață lipsită de suflu, în care singura satisfacție e stabilitatea materială.
