Clipele care ne aduc împreună unesc inimi și potolesc patimi.
În fiecare an, în aceeași perioadă, obișnuim să ieșim mai mulți, undeva în inima muntelui. Ne leagă prietenia acumulată în timp cu bucuriile și provocările ei, experiențele trăite împreună. Am făcut foc de tabără ca-n fiecare an, strângându-ne în jurul lui, savurând strălucirea fantomatică a flăcărilor care se înălțau în noapte, ca o candelă aprinsă ce ne apropia de cer. Am ascultat muzică, am cântat, am dansat, am spus povești, am depănat amintiri, am spus glume, am râs, am privit cerul înstelat, ne-am bucurat împreună, încălzindu-ne trupurile și sufletele de la dogoarea încinsă, împrăștiind în aerul rece de munte scântei aprinse. Ne-am deschis inimile, privindu-ne parcă mai atent, mai aplecat spre celălalt. Ne zăream prin întuneric, noaptea nu mai era atât de adâncă, devenise prietenoasă și comfortabilă. Am reînnodat prietenia în locul în care am lăsat-o cu un an în urmă, chiar dacă în tot acest timp am ținut mai puțin legătura, prinși în ritmul febril al unei lumi aflate într-o goană continuă.
Am aruncat în foc stresul acumulat în ultimul timp, furia și sentimentul neputinței resimțit uneori, lăsând flăcările jucăușe să ne conducă spre o stare caldă, eliberatoare. Fiica unei prietene, o adolescentă dezinvoltă, prinsă în același vârtej al unei vieți pripite ca toți ceilalți a prins curaj, reușind să-i destăinuie mamei sale într-un moment de relaxare că, în ultimul timp, avusese mai multe stări de anxietate, dar nu i-a spus, gândindu-se că nu avea să fie luată în seamă. Mama ei realizase că se întâmpla ceva cu ea, dar nu a întrebat-o, așteptând ca fiica ei să i se confeseze. Iar ea a refuzat s-o facă.
Se întâmplă tot mai des să trăim o viață decuplată de la noi înșine, de la cei dragi, de la starea de liniște ascunsă în adâncul fiecăruia, făcând dificilă comunicarea cu noi și cu ceilalți. Ne reprimăm adevăratele trăiri prinși în fața ecranelor, pierzându-ne prin locuri aglomerate și gălăgioase, evitând privirea celor dragi, în speranța că angoasele se vor pierde o dată cu noi. Dar ele rămân undeva în adânc, așteptând să iasă la suprafață, să fie înțelese și acceptate, integrate în structurile noastre.
Avem nevoie de astfel de clipe, care să surpe granițele dintre noi, granițele care separă și dezbină, granițele care opresc exprimarea trăirilor și a sentimentelor. Avem nevoie de căldură, de intimitatea aceea frumoasă, care să ne confere siguranță și dorința de relaxare, avem nevoie să ne recuperăm părțile pierdute din noi, să devenim întregi și plini de viață, împărtășind cu ceilalți micile bucurii ale vieții. Nu pierzându-ne prin lume, ci regăsindu-ne în oaza ei liniștită, în care sufletele curg unul spre celălalt, fredonând marea simfonie a vieții.
28 iulie 2023
0
