Viața e un dans pe care îl desăvârșim pe măsură de trăim experiențele care ne împlinesc, pe măsură ce ne audodepășim, lăsând în urmă frustrările și momentele dificile, concentrându-ne pe propriul talent și pe abilitățile obținute în timp, pe propriul zâmbet adresat în primul rând nouă înșine și apoi celorlalți, nu pe grimasele rămase pe chip după momentele când ne-am simțit învinși de propria frustrare și neputință.
Publicul este mereu acolo, la locul lui, gata să aplaude, dar noi, acolo sus pe scenă, ce facem? Suntem îndreptați cu fața spre el? Zâmbim încrezători sau suntem pătrunși de teamă și neîncredere? Stăm pe loc făcând planuri, preocupați mai mult ca dansul să iasă doar așa cum vrem noi, sau pășim lăsându-ne purtați de ritmul muzicii pe care o simțim vibrând în adâncul nostru, bucuroși de clipa care ne-a adus acolo? Bucuroși că putem împărtăși ceva celorlalți? Ne preocupă mai mult costumația cu care apărem în fața lumii sau strălucirea din privire atunci când vibrăm pe ritmul melodiei care se derulează în tot acest timp? Stăm pe loc așteptând ca partenerul de dans să-și execute propriul dans impecabil, sau pășim și noi alături de el, preocupați la fel de mult ca acel moment să iasă cât mai bine? Ne concentrăm pe greșeli sau pe pașii care ne-au ieșit? Ne bucurăm de fiecare clipă sau abia așteptăm să se termine? Ne gândim la aplauze sau doar să dăruim cât mai mult, pentru ca momentul artistic să iasă cât mai bine?
Adesea, nu reușim să auzim muzica vieții fiindcă ne concentrăm pe pașii care nu ne ies așa cum am dori, prinși în capcana perfecțiunii, care e o utopie, fiindcă, ori de câte ori am realizat ceva, ni s-a atras atenția asupra greșelii făcute, iar nu asupra faptului că am dus ceva la bun sfârșit, asupra faptului că ne-am autodepășit, sau asupra faptului că am încercat, chiar dacă nu ne-a reușit așa cum am fi vrut, încercare care reprezintă fundamentul reușitei de mâine.
Pe măsură ce pășim tot mai încrezători pe drumul vieții, vom realiza că dobândim tot mai multă experiență, că greșelile rămân undeva în urmă, nu pentru că nu continuăm să greșim, ci pentru că, pe măsură ce ne perfecționăm, învățăm să facem din greșeli un atuu, care ne ajută la crearea unui stil propriu, inconfundabil, ce ne definește individualitatea.
Pe măsură ce pășim tot mai mult pe drumul vieții devenim tot mai surâzători, nu pentru că nu mai avem parte de provocări, ci pentru că am învățat să dansăm pe ritmul lor, devenind tot mai stăpâni pe propria viață.
Pe măsură ce pășim pe drumul vieții, nu mai suntem atenți la pașii pe care-i facem, ci la muzica care ne cheamă cu tumultul ei, realizăm că ea era mereu acolo, chemându-ne, doar că noi, temători fiind și preocupați să fim perfecți, nu am urmat-o, risipind clipe în care puteam fi mai mult decât suntem azi, puteam fi mai vii și mai întregi.
29 decembrie 2022
