Statisticile vorbesc despre creșterea violenței domestice în ultimii ani. De fapt, agresivitatea și violența în general reprezintă exteriorizarea conflictelor interioare de care este măcinat omul modern și pe care, în multe cazuri nici nu le conștientizează, fiind deconectat de adevăratele sale trăiri.
Am auzit în multe cazuri cum agresorul într-o relație este pus la zid, iar victima compătimită de cei apropiați, fără ca lumea să conștientizeze cu adevărat simbioza în care trăiesc cei doi și care creează acea dependență maladivă, mergând până la absorbția celui de-al doilea de către celălalt.
Agresivitatea într-un cuplu crește treptat, nu e o chestiune conjuncturală, fiind implicit tolerată pas cu pas de victima unui abuz, care e fie nepăsătoare, fie incapabilă să țină piept abuzatorului.
O relație sănătoasă e o relație în care cei doi subzistă ca individualități, uniți fiind prin sentimentele nutrite unul față de celălalt. O relație de cuplu între doi membri ce nu au ajuns să-și formeze fiecare în parte o individualitate proprie este dificilă, fiindcă sinele precar nu știe să se exprime în raport de o altă persoană – ori încearcă să-l absoarbă pe celălalt (abuzatorul), ori se lasă absorbit (victima), astfel că nu se poate vorbi despre acel cuplu matur și echilibrat în care contează părerea fiecăruia, nu doar părerea unuia dintre ei.
Cred că fericirea în cuplu are la bază trei elemente esențiale: granițe sănătoase, conexiune autentică și o comunicare asertivă din partea ambilor parteneri dublată de ascultare.
Paradoxal, cred că succesul unui cuplu constă în granițele pe care și le trasează în interiorul și exteriorul său, menite să consolideze individualitatea fiecăruia.
În lipsa unor granițe clare, în care fiecare să țină seama de satisfacerea propriilor nevoi pentru o stare fizică, psihică și emoțională bună, nivelul de frustrare se acumulează și la un moment dat, relația degenerează. Desigur că se impune să se facă și compromisuri pentru a se ajunge la un numitor comun, dar a sacrifica de cele mai multe ori binele individual în favoarea celuilalt, presupune anularea propriilor trăiri și simțiri, respectiv anularea acelei persoane ca individ de sine stătător.
Pentru stabilirea granițelor în cuplu este nevoie de comunicare asertivă, adică de comunicarea în care să exprimăm pe un ton suficient de ferm și de convingător, și în același timp empatic, ceea ce vrem cu adevărat. Am observat că mulți nu știu ce vor și foarte mulți nu știu să exprime ceea ce vor pe un ton firesc, ofensându-l pe celălalt, atacându-l sau lăsându-i impresia că pretențiile pe care le ridică sunt o dovadă de egoism. Comunicarea asertivă presupune comunicarea clară a propriilor simțiri, neavând pretenția ca celălalt să ghicească propriile stări sau să le dea conotația reală. Lipsa unei astfel de comunicări creează confuzii și nesiguranțe care în timp, periclitează stabilitatea cuplului.
Stabilirea unor granițe sănătoase printr-o comunicare asertivă conduce la o conexiune autentică, care se realizează atât la nivel fizic, cât și la nivel psihic și emoțional. Sentimentele se formează în timp, prin interconectare pe cele trei paliere, însă trăim vremuri în care lumea se grăbește, cuplurile ajung la relații intime încă din primele zile, înainte să se formeze acea legătură psihică și emoțională, care constituie fundamentul relației, ajungându-se astfel să se confunde intimitatea cuplului cu intimitatea fizică, care este doar fațeta exterioară a intimității.
Conectarea autentică la celălalt creează acea familiaritate după care tânjesc toți și pe care o căutăm instinctiv în călătoria spre sinele nostru.
A te lăsa învăluit de privirea caldă a celuilalt este primul pas spre conectare, menită să dizolve în timp angoasele și teama de abandon. A fi privit cu căldură, în momentele fericite, dar mai ales în clipele dificile, când te simți nesigur și vulnerabil, e calea spre vindecarea traumelor interioare. Dar pentru asta, trebuie să avem certitudinea că nu vom fi criticați și judecați, pentru că judecata întrerupe conexiunea. Avem nevoie să fim priviți și atât, suficient de mult și suficient de intens cât să dizolvăm fricile care aparțin întotdeauna trecutului, făcând loc trăirilor din prezent. Avem nevoie să ne deschidem inima și să lăsăm sentimentele să vorbească. Inima unește, mintea dezbină. Un cuplu se menține prin focalizarea atenției asupra punctelor comune ale ambilor parteneri, conferind putere și focusare, nu pe deosebirile care dezbină și care adesea sunt apreciate de celălalt ca fiind defecte. Cei doi cresc observându-se unul pe celălalt cu afecțiune, clădind zi de zi edificiul relației prin atenția pe care și-o acordă unul altuia.
Femeile își exprimă sentimentele mai ușor, de aceea am crezut întotdeauna că rolul lor e mai important în ceea ce privește sudarea unui cuplu, oferind acea familiaritate caldă, ce conferă bărbatului confort în relație cu propriile trăiri, pe care, odată ce reușește să le gestioneze, le poate exprima într-un mod firesc, fără să recurgă la tehnici de evitare a lor și implicit a femeii care i le provoacă.
În lipsa unei conexiuni autentice între cei doi, bazate pe trăiri comune și nu doar pe conexiuni intime, în lipsa unor granițe clare, în care fiecare să țină seama de satisfacerea propriilor nevoi pentru o stare fizică, psihică și emoțională bună a ambilor parteneri, în lipsa unei comunicări asertive dublată de ascultare din partea celuilalt, relația de cuplu devine problematică, adâncind rănile ambilor parteneri.
29 iulie 2023
