Ne regăsim prin celălalt. El este oglinda în care ne privim și adesea, nu suntem multumiți de ceea ce vedem. Vedem frânturi din noi înșine, cioburi de amintiri, multe dintre ele dureroase și, ca să trecem mai ușor peste experiența întâlnirii cu acele amintiri, le evităm schimbând oglinda pentru că, zicem noi, nu este așa cum ne dorim. Ne privim apoi într-o altă oglindă care scoate la suprafață aceleași cioburi insuportabile, pentru durerea prea mare pe care o ascund. Și schimbăm oglinda din nou, pentru a regăsi într-o altă oglindă aceleași cioburi pe care le respingem din nou.
Societatea de azi încurajează diversitatea și parcă ne îndeamnă să încercăm experiențe noi, care să ne facă viața mai interesantă. De fapt, cea mai interesanta viață e cea pe care o construim în adânc. Punând ciob lângă ciob și privind experiențele dureroase dintr-o altă perspectivă, creând o realitate a sufletului caldă și confortabilă, care să ne aducă recunoaștere și valorizare în propriii ochi.
Oricât ar fi de frumoasă o persoană sau o experiență, dacă nu ne-am conștientizat frumusețea ce vine în primul rând din unicitatea propriei ființe, frumusețea văzută în exterior nu va fi în măsură să ne aducă acea împlinire după care tânjim. Vom vedea doar imperfecțiunile care ne vor deranja făcându-ne, în cele din urmă, să mergem mai departe în căutarea acelui „altceva” care să ne satisfacă. Dar acel „altceva” nu ne va satisface niciodată, fiindcă nu suntem satisfăcuți de noi înșine. Nu cunoaștem sentimentul de satisfacție în interior, astfel că nu-l putem recunoaște nici în ceilalți. E ca și cum am vedea viața doar în culori roșii, fără să reușim să observăm verdele și atunci spunem că el nu există.
Suntem bucăți dintr-un întreg, fragmente cărora nu le vedem sensul și frumusețea, pentru că nu reușim să vedem întregul ca pe un puzzle impresionant, pe care să ne dorim să-l privim ca pe o operă de artă. Suntem fiecare din noi opere de artă desăvârșite, doar că nu știm să asamblăm bucățile de puzzle pentru a le da un sens, negăsindu-le sensul. Le vedem ca fiind urâte și lipsite de valoare. Trăim prea mult în mintea care fragmentează tot, disecă orice încercând să găsească logica în orice, pe când viața e dincolo de logică. E ca și cum am rupe un trandafir în bucăți, petală cu petală, ghimpe cu ghimpe, încercând să-i înțelegem frumusețea, fără să reușim să-l vedem în întregul său, și cu atât mai mult să-i simțim mireasma.
Viața se trăiește în inimă. Inima e cea care ia cu delicatețe fiecare fragment din puzzle-ul nostru, privindu-i sensul și frumusețea, și refăcând întregul prin suflul vieții care o animă. Inima e cea care se bucură de un simplu ban sau de o avere întreagă, iar dacă nu știe să se bucure de banul acela insignifiant, nu va ști să se bucure nici de acea avere, pentru că bucuria e spontană și vine simțind pulsul vieții, nu privind cu satisfacția cuceritorului noile achiziții materiale.
Bucuria nu vine din minte sau din logică, e dincolo de ele. Așa se explică cum există oameni care se bucură de orice, fără a avea vreun motiv plauzibil din perspectiva minții și oameni care nu se bucură de nimic, deși au toate motivele din lume s-o facă.
Din dorința de a ne proteja de propriile dureri ascunse prin colțurile ființei, dosindu-le ca să nu putem ajunge la ele, dăm la o parte inima, o înfierăm în tipare și blocaje create de minte, care ne disociază de durere, înstrăinându-ne de noi înșine și îndepărtându-ne astfel de șansa vindecării. Iar șansa vindecării noastre vine de la acele ființe de lângă noi pe care le considerăm insuportabile, pentru simplul fapt că ne amintesc de problemele nerezolvate. Dacă le-am privi în ochi suficient de mult cât să ajungem la inima lor, ne-am atinge implicit propria inimă, regăsindu-ne printr-o magie creată de puterea ce vine împărtășind cu celălalt bucățile de durere și refăcându-le natural, așa cum orice vindecare vine într-un mod cât se poate de natural, fără să cunoaștem mecanismul real care a provocat-o.
Într-o societate care ne îndeamnă să schimbați frecvent lucruri și implicit oameni pentru nevoia de a îmbrățișa ceva nou, eu vă îndemn să căutați noul în interior, privindu-l pe cel de lângă voi în ochi, în cele mai adânci străfunduri, privindu-l ca pe o ființă umană și-atât, fără așteptări și resentimente, atingându-i inima și implicit, atingându-vă propria inimă. Refăcând propriul puzzle al ființei. Iar când am evoluat suficient și simțim că cel de lângă noi nu mai are ce să ne învețe, să-l eliberăm cu recunoștință, conștienti de faptul că el a fost oglinda în care ne-am descoperit propria frumusețe.
Până când nu am privit suficient de mult în ochii celuilalt, simțind pentru el acea recunoștință eliberatoare, orice distanțare de el e prematură, împingându-ne în brațele altor oglinzi, reluând astfel lecția din locul în care aceasta a rămas neparcursă.
https://www.edituradarclee.ro/In-umbra-noptii
https://www.edituradarclee.ro/Destinul-orelor-tarzii
https://www.edituradarclee.ro/Printre-iluzii-si-forme
5 martie 2023
0
