În urmă rămâne un semn de întrebare. Acelaşi. Imens, cât toată viaţa pe care ai trăit-o cu el în cârcă. Uneori colorat mai strident, alteori mai palid şi estompat. Nu te grăbeşti să dai un răspuns. Poate fi oricare, luat la întâmplare şi tocmai pentru faptul că nu poate fi individualizat te simţi atras de povara de plumb a întrebării. Apăru din senin, cu ani în urmă, la capătul aleii pe care păşeai, asemeni unui profil îndesat în dunga vişinie de dimineţii. I-ai dat „Bună ziua”, invitându-l să se plimbe alături de tine. Vă cunoşteaţi de când lumea, tu şi semnul de întrebare atârnând deasupra ochiului cu care scrutai depărtarea. Încă de pe atunci ai realizat că nu e un semn de punctuaţie ca oricare altul, ci unul provocator, îndemnând la trăiri şi sensuri secunde. Bucla lui înfiptă în apusul de a doua zi incită la dansuri nedefinite, în care formele se întretaie în ritmuri slobode. L-ai purtat pretutindeni de la un colţ la altul, gâtuit de pulpa-i de ceară, de genunchiu-i rotund, desenând o rotulă mare, stranie, învăluită în mister. Un undeva dintr-un colţ, ţâşneşte o lacrimă pe neaşteptate, stropind orizontul cu acorduri mucede. Ai învăţat să plângi, deşi eşti convins că lacrimile nu ajută la nimic. Câteva momente de dezrădăcinare, urmate de două-trei clipe suspendate, după care totul reintră în normal. Povara semnului de întrebare e la fel de grea. Lumea, la fel de soioasă, îţi scapă printre degete.
0
