Adesea stau la masa mea înaltă şi nu fac altceva decât să privesc oameni. Îi măsor, mă măsoară, ne măsurăm până la nivelul la care ne permite propria percepţie. Plutim în luntri diferite, deşi drumul pare să fie acelaşi. Senzații contradictorii. Siguranță amestecată cu incertitudini. Incertitudinea mâinilor, a pleoapelor. Chiar şi poziţia a mesei este nesigură, pentru cel care stă, pentru cel ce priveşte. Distanţele mai mici sau mai mari dintre noi ne permit să respirăm fără a simţi ritmul respiraţiei celuilalt. Un simplu zâmbet de-al meu îi face pe ceilalţi să creadă că balanţa s-a răsturnat cu talgere cu tot. Tac, pentru că orice cuvânt de-al meu se poate sparge în nenumărate cuvinte, s-ar putea scrie un roman anonim din ele, însă lumea e sătulă de romane, vrea cuvinte pure, care să croiască esenţa timpului, esenţa mişcării. Din când în când mai tuşesc, privirile tuşesc şi ele, nu mă slăbesc nici măcar în clipele când am nevoie de intimitate. Ochii din jur mă privesc mai binevoitori. În definitiv, nu fac nimic altceva decât fac în fiecare zi: închid ochii, mai tac, mai tuşesc…
1
