Iunie încărcat de fantasme plutitoare. Adolescenţă frântă în versuri ce dor. Mă las purtată de ele până în larg, de unde să nu am curajul să mă întorc prea curând. Infinitul e violet şi abstract. În colţul unui tablou cu nuanţe spectrale, luminează o cometă strânsă la mijloc de ani lumină. În stânga, un cireş culcat pe propria umbră, unduindu-şi frunzele într-un ritm antic. Apusul coboară încet de-a lungul orizontului, asemenea braţului unui carusel în flăcări. Puţin câte puţin. Pleoapa i se închide alene, definitiv. Ca şi când mâine ar fi o simplă iluzie, o simplă perspectivă. Îndesat în pulpa cărnoasă a orizontului, un lanţ de blocuri, câţiva paşi nesiguri, câteva gânduri profane, pe pântecele cărora dansează îngeri din pluş. La un moment dat, o rază rătăcitoare străpunge colţul ferestrei de la camera în liniştea căreia gândurile se petrec definitiv, atârnând de perete jocuri roşiatice, suple. Înserarea intră pe nepusă masă, rotindu-şi pletele în sensul acelor de ceasornic. Două capete de veac petrecându-se peste trupul meu de ceară, îndesate într-un parfum senzual. De undeva din senin mai apăru o rază, curgând printre vise, scuturându-le coama incertă. Apoi încă una, rupând distanţa dintre lucruri, modificându-i dimensiunile, distorsionând profilul lor enigmatic. Mobila prinde să plutească feeric într-o strălucire de catifea, desfiinţând unghiurile, reducându-le la nivelul unui punct. Sunt fericită. Fără motiv. Fără perspectivă. Privesc apusul suspendat pe pereţi, împreunând acele ceasornicului într-o stranie cărare pe care paşii mei carnali se afundau în goana nebună a tinereţii. Două-trei clipe, câteva veşnicii, câţiva ani lumină, peste care domnește o tăcere stridentă, ca o fanfară întoarsă pe dos, după care purpura din fereastră începe să descrească, pierind într-un vid hieratic. Seara a venit mult prea curând. Ochii mi se împăienjenesc de două lacrimi subţiri, cristaline. Ceasul continuă să zacă atârnat de peretele pe care, adineauri se proiectase urma divină a crepusculului. M-am trezit singură. Mult prea singură şi mult prea sătulă de căutare, de mine. Afundată în fotoliu, rememorez fiecare apus din viaţa mea, ca şi când aş răsfoi o carte. Unele mai înalte, altele mai concrete, mai rotunde, încărcate cu nuanţe violete. Copilăria pulsează undeva prin preajmă, aducând cu ea zgomote zglobii, de copii prinşi în amfora jocului. Şi, pe măsură ce zgomotele sunt tot mai reale, realizez tot mai mult că aparţin unei alte epoci, încărcate cu imagini frânte. Adolescenţa miroase a carne crudă, a gânduri plânse, a speranţe palpabile. Afară se întunecă de-a binelea. Apusul deveni o pată pe propria-mi retină din care ţâşneau flăcări ispititoare, ştergând orice urmă de zi. Mă cuprinde o senzaţie stranie de foame.
2
