Avem nevoie ca cineva să ne învețe iubirea, să ne observe, pentru ca noi să reușim să ne iubim cu adevărat. Avem nevoie de acel gest, acea privire, acel cuvânt dăruit nouă, care să ne dea sentimentul propriei valori. Un sentiment pe care apoi îl dezvoltăm, dăruindu-ne nouă înșine alte asemenea gesturi, asemenea priviri sau asemenea cuvinte frumoase.
Ne simțim singuri până când apare acel cineva în viața noastră care ne învață iubirea. Poate fi mama, tata, bunicul sau bunica, un frate sau o soră, poate fi iubitul sau iubita, un prieten, un coleg sau o colegă, sau o persoană întâlnită întâmplător în drumul nostru, cineva care ne-a arătat iubire. Ne-a privit într-un anume fel cum nu ne-a privit nimeni până atunci. Ne-a vorbit într-un anume fel, cum nu ne-a vorbit nimeni până atunci. A făcut un gest care pentru noi a însemnat enorm, care poate ne-a salvat din brațele deznădejdii.
Și dintr-o dată, viața a căpătat culoare pentru noi. Ne-am simțit vii, ne-am simțit puternici, ne-am simțit aproape de cer. Am simțit o forță care ne sprijină, datorită unei priviri aparte, datorită unui zâmbet destinat nouă, datorită unui cuvânt sau unui gest creat pentru noi, doar pentru noi.
Atunci când primim acest dar în viața noastră, pe care adesea nu îl conștientizăm decât mai târziu, e ca și când s-ar aprinde o scânteie în noi, luminând întunericul în care trăim până când simțim iubirea pe care acel cineva ne-o dăruiește, învățându-ne să ne iubim. Chiar dacă din exterior pare doar o simplă privire sau un simplu gest, sau doar un cuvânt, e mult mai mult. E o scânteie care s-a aprins în noi și care luminează, care va lumina pentru totdeauna. Chiar și atunci când ni se pare că nu mai e nimic, acea scânteie continuă să lumineze, arătându-ne calea spre iubire. Aducându-ne înapoi atunci când rătăcim pe drumurile vieții.
Acea scânteie se propagă, atrăgând alte și alte scântei. Cu cât reușim să păstrăm mai mult în atenție senzația de preaplin pe care ne-a dat-o prima experiență de acest fel, cu atât atragem mai multe experiențe. Învățăm să recunoaștem iubirea acolo unde e mai greu de recunoscut, fiindcă puțini știu să o exprime, datorită problemelor și experiențelor dureroase care-i fac pe mulți să-și ascundă adevăratele trăiri. Recunoaștem astfel iubirea în gestul celor care ne-au crescut și care, preocupați fiind de ziua de mâine, ne-au arătat-o fără să ne spună, îngrijindu-ne și asigurându-ne confortul necesar propriei noastre creșteri. O recunoaștem în ajutorul dezinteresat al unei persoane cu care ne-am intersectat la un moment dat sau o putem recunoaște în orice gest care ne întărește convingerea că suntem valoroși, că suntem demni de a fi remarcați, apreciați, iubiți.
Avem nevoie ca cineva să ne învețe iubirea, să ne observe, pentru ca noi să reușim să ne iubim cu adevărat. Avem nevoie de acel gest, acea privire, acel cuvânt dăruit nouă, care să ne dea sentimentul propriei valori. Un sentiment pe care apoi îl dezvoltăm, dăruindu-ne nouă înșine alte asemenea gesturi, asemenea priviri sau asemenea cuvinte frumoase.
Acem nevoie să ne amintim mereu de iubirea pe care alții ne-au dăruit-o, să retrăim acele senzații frumoase iarăși și iarăși, să nu uităm, să ne amintim și amintindu-ne, învățăm să ne iubim mai mult.
Nu poți învăța iubirea uitând, ci doar amintindu-ți, învățând să o descoperi dincolo de aparențele sub platoșa cărora pulsează adevăratele simțiri. Pulsează viața.
In ce mă privește, am descoperit iubirea pentru prima oară în ochii bunicii. Acea privire blajină în care mă pierdeam și care nu avea nevoie de cuvinte. O privire care mă ocrotea și mă încuraja deopotrivă, în care găseam încântare și drag, și dor. Și povești nespuse, pe care, cu ochi sereni și plini, bunica de m-a îndemnat să le spun întregii lumi.
9 iulie 2024
