Se spune despre persoanele care au un stil de atașament evitant că, dacă greșești față de ele, la a treia greșeală îți dau „block”.
Pe vremuri, mă lăudam și eu cu un astfel de stil de atașament, dispărând din relații fără să dau explicatii și mi se părea că eram puternică și stăpână pe mine. De fapt, nu mă implicam emoțional de teamă să nu sufăr, astfel că îmi era ușor să plec fără să privesc în urmă.
Nu e dovadă de putere să stai pe marginea terenului de joc, privind cu un aer de superioritate spre jucătorii care joacă cu adevărat, căzând, lovindu-se, ridicându-se, continuând să joace, afișându-și rănile rezultate din cădere.
Eu eram plină de răni, pe care mi le ascundeam foarte bine, de teamă să nu fie văzute de alții, fapt care m-ar fi vulnerabilizat foarte mult. Preferam să sufăr în singurătate, în timp ce rănile ascunse sub platoșă de ochii celorlalți dureau tot mai tare.
În singurătate, mi-am urmat talentul. Am scris, am dansat, am imortalizat frumusețea lumii în fotografii și, pe măsură ce-l cultivam, am început să ies treptat de sub carapace și să mă deschid în fața lumii, scoțându-mi la iveală vulnerabilitățile, învățând să le accept ca făcând parte din mine.
Mi-am schimbat percepția pe care o aveam despre lume, alegând să joc pe teren împreună cu ceilalți jucători, să cad, să mă lovesc, să mă ridic și să continui, rămânând în relație, nu fugind de ea și ascunzându-mă după iluzia puterii care, pe vremuri, fusese doar o umbră, neavând de-a face cu realitatea.
Mi-am lăsat rănile la vedere, nu pentru a mă lamenta sau a mă victimiza, ci acceptându-le așa cum sunt ca făcând parte din mine, cu credința că, cel ce mă iubește cu adevărat, le va trata cu blândețe.
Nu poți fi puternic decât iubind, alegând iubirea cu suferința și beatitudinea ei, în locul orgoliului care nu are de-a face cu viața în sine și care, cu timpul, sapă la temelia propriei ființe, transformând-o într-un morman de nefericire.
19 august 2023
Sursa foto: facebook
0
