Mă simt ca-ntr-un muzeu propriu, cu relicve înşirate pe pereţi, rămăşiţele lucrurilor zăvorâte în cutii, ori atârnate pe un paleativ. Dedesubtul fiecărei amintiri, câteva scrieri, câteva săgeţi, câteva puncte de suspensie, pe care cu greu le pot descifra. Linişte pătrunzătoare. Jur împrejurul clădirii, şuierul timpului, straniu, ca un vânt aducător de depărtări. Uneori sunt ghid. Port lumea prin interioare, expunându-mi propriile răni, tăcerile, zâmbetele, făcându-le să curgă şiroaie prin tăcerea de var. Nimeni nu le înţelege menirea. Oamenii o privesc ca pe o bătălie pierdută, ca pe o sabie ruptă în două, amintindu-şi de propriile bătălii, după care părăsesc clădirea, aruncând biletul de intrare în coşul aşezat după uşă. Alteori, sunt propriul meu vizitator. Rememorez fiecare clipă, ştergând particulele de praf aşternute peste strigăt, încercând să reconstitui jocul. Regulile s-au modificat în timp. La ora aceea sunt de neînţeles. Cer să se facă linişte în sală. De afară vine miros jilav de ploaie stranie, uneori ţipete care-mi mânjesc amintirile. Singura diferenţă între mine şi ceilalţi: nu arunc biletul la ieşire. Îl păstrez pentru vizita următoare.
