Cei mai mari dușmani ai propriilor vise suntem noi înșine. Le închidem în cutii, admirându-le de la distanță, ca pe niște exponate de muzeu, ne simțim bine că sunt acolo și ni se pare că totul e în regulă, sperând la acea zi în care ele se vor materializa.
Cu cât ne simțim mai departe de propriile vise, sperând la ziua aceea îndepărtată în care se vor materializa, un fel de „mâine atemporal”, cu atât am ridicat de-a lungul timpului mai multe stavile în calea lor, pentru că am fost învățați s-o facem încă din copilărie. Ori de câte ori ni s-a spus că nu vom reuși ceva, că nu suntem în stare, că nu suntem pregătiți, că nu avem înclinație spre ceva, că suntem slabi, fiecare devalorizare ridică câte un zid în calea unei vieți împlinite, pentru că fiecare cuvânt despre noi înșine se impregnează în subconștient, creând în timp o realitate pe măsură.
Știu, cei apropiați au cele mai bune intenții, fiindcă și lor li s-au tăiat aripile la rândul lor și vor să nu trăim cu deziluzia neîmplinirii, dar tot ce fac e să perpetueze tiparul neputinței, iar noi îi credem. Credem că, spre deosebire de noi, au mai multă experiență de viață sau reușesc să ne vadă mai bine. În realitate, fiecare descurajare înalță un zid care ne îndepărtează de propriile vise. Ne înconjurăm de ziduri peste ziduri, țintuindu-ne într-un construct limitat. Poate că unii se vor ambiționa să demonstreze că sunt buni, reușind să ia un examen sau să obțină o slujbă bună, dar va fi greu să dea la o parte zidurile pe care le-au creat fără să vrea și să își atingă visul de a se simți fericiți și împliniți, în adâncul lor simțindu-se neîncrezători in propriile forțe. Vor simți tot timpul că lipsește ceva. Sunt mulți care vor spune, „Și ce dacă, atâta timp cât ai bani?”, dar rezultatele acestui mod de a fi se vor vedea în timp, pentru că banii nu pot aduce pe chip zâmbetul acela firesc, autentic, ce vine din împlinirea interioară.
Singurul mod de a dărâma aceste ziduri e să depășim obstacolele care ne ies în cale și care, în realitate, nu sunt decât materializarea acelor ziduri în viața reală. Fiecare obstacol depășit e un zid dărâmat, apropiindu-ne cu câte un pas de propriul vis, însă, de cele mai multe ori, ne revoltăm împotriva acestora, având impresia că ne îngreunează zborul. Dar piedicile sunt acolo, în interior, este părerea ascunsă despre noi înșine cum că am fi mici și neînsemnați, că nu merităm tot ce e mai bun și mai frumos, și astfel, umblăm după substitute care să ne dea iluzia puterii, în loc să îndrăznim să fim noi înșine. Nici măcar nu realizăm că, avem undeva ascunsă în interiorul nostru acea convingere că nu merităm viața la care ne place atât de mult să visăm. Și când apare un obstacol în cale, ne plângem sau ne răzvrătim, în loc să ne dăm silința să-l depășim, ca să putem spune cu satisfacție că am mai reușit să trecem și peste asta, că suntem mai aproape de ceea ce ne dorim cu adevărat.
Poate ar fi util să ne întrebăm în fiecare zi în adâncul nostru dacă merităm cu adevărat viața la care visăm și să răspundem de fiecare dată afirmativ. Cu cât răspunsul e mai convingător, cu atât avem reprezentarea unei păreri mai constructive despre noi înșine și că zidurile cu care ne-am înconjurat sunt tot mai puține, iar noi ne apropiem tot mai mult de ceea ce ne dorim cu adevărat.
Sursa foto: facebook
0
