Când inima vorbește, creierul tace, iar măștile cu care ne-am blindat din dorința de a ne proteja cad pe rând. Inima nu are nevoie de cuvinte, ci doar de tăcere, pentru a asculta șoapta divinității. Câmpul electromagnetic al inimii este de 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului, spun oamenii de știință, dar noi urmăm adesea căile întortocheate ale minții, datorită blocajelor acumulate de-a lungul atâtor vieți, care se activează una câte una în diferite contexte, creând măști și aparențe din dorința de a ne proteja părțile vulnerabile. Fiecare blocaj e o rană netratată, care pulsează undeva adânc, oprind accesul la adevărata viață, care înseamnă bucurie.
Iisus spunea adesea „Bucurați-vă!”, îndemn despre care nu vorbește aproape nimeni, pentru că bucuria este considerată o vorbă în vânt, ceva utopic, fiind copleșiți de atâtea probleme și lipsuri. Nu te poți bucura decât cu inima, creierul nu se bucură, el doar analizează și găsește metode de a face față pericolelor, găsește metode de supraviețuire. Și acum, după 2000 de ani de la acele vremuri, în care se punea într-adevăr problema supraviețuirii, și-n care totuși, Iisus venea cu acest îndemn, găsim noi și noi motive să nu ne bucurăm, activând modul supraviețuire, deși mulți au asigurat strictul necesar pentru a trăi, cel puțin pentru un timp.
Inima este activată prin iubire, un sentiment considerat demodat, neadaptat acestor vremuri consimeriste, în care totul este înlocuit, inclusiv relațiile, la cea mai mică neînțelegere, pentru că avem în jur nenumărate oportunități. Funcționăm la nivelul creierului, îngreunați de măști care ne susțin mecanismul de genul „luptă sau fugi”, în care nu încercăm să-l înțelegem pe celălalt, ci doar să-l facem să se adapteze propriilor dorințe și viziuni dictate de creier, pentru că nu suportăm să-l vedem diferit de noi, pentru că a fi diferit de noi îl transformă în dușman. Și astfel, ne duelăm cu măștile pe chip, create de blocajele care ne împiedică să ne vedem clar pe noi înșine și lumea din jur, cu calități și defecte, încercând să-l adaptăm pe celălalt propriilor cerințe.
Blindați de măști, ne simțim invincibili, deși știm în adâncul nostru că nu e așa, dar nu putem renunța la ele pentru că nu găsim acel mediu securizant în care să ne deschidem puțin câte puțin, încrezători că cel de lângă noi ne vede așa cum suntem și ne acceptă ca atare. Cei de lângă noi poartă la rândul lor măști tot din dorința de a se proteja și astfel, puterea inimii este inhibată, nelasată să se exprime și să circule liber, pentru că, neacceptat așa cum este, în individ consideră lumea ca fiind un spațiu nesigur, în care un nu poate fi el însuși, ceea ce echivalează cu anularea lui.
Iubirea e singura care ne dă puterea să rămânem în relație suficient timp cât să căpătăm încredere să ne deschidem pas cu pas și să privim în adâncul nostru și în celălalt, scoțând la lumină blocajele care există, dezactivându-le unul câte unul, făcând câte un pas spre celălalt.
Iubirea există pretutindeni, dar nu o lăsăm să se exprime. Ea bate la poarta fiecăruia dintre noi. Simțim dorințe, emoții, trăiri, impulsuri, iar primele momente petrecute împreună sunt sublime, însă apropierea de celălalt favorizează atingerea măștilor pe care le poartă fiecare și astfel de amintim de acel spațiu nesigur în care refuzăm să ne exprimăm, ca să nu ne vulnerabilizam prea mult, ca să nu fim respinși. Dacă cel puțin unul dintre noi ar avea curajul să urmeze calea inimii, deschizându-se și lăsând iubirea să-și urmeze cursul, acel câmp electromagnetic s-ar transforma într-un torent ce ar dizolva cu puterea lui toate măștile și cuvintele, ar face să tacă vocea obositoare din creier, creând spațiu pentru liniște, favorizând observarea rănilor interioare și pe ale celuilalt, ce și-ar pierde astfel puterea în fața puterii iubirii.
Avem nevoie doar de câteva momente de tăcere petrecute împreună, în care să oprim forfota minții, în care să nu judecăm, să nu facem planuri și proiecții, în care să simțim acel fir plăpând al iubirii, care, în acea tăcere plină de liniște ar crește tot mai mult, devenind un torent purificator și transformator. Ne-am vedea pe noi așa cum suntem și pe celălalt așa cum e, cu calități și defecte deopotrivă și ne-am simți în regulă, fără să mai proiectăm asupra lui toate defectele pe care nu vrem să le vedem la propria persoană, păstrând pentru noi calitățile, ca și cum doar noi am fi buni și merituoși, celălalt nu. Măștile ar cădea pentru că n-ar mai fi nevoie de ele, iar relația cu celălalt ar deveni un spațiu securizant.
Și, pentru ca toate acestea să se întâmple, e nevoie de un moment de liniște, un singur moment, în care să lăsăm forfota minții să tacă, ascultând glasul inimii ce aduce cu el șoapta blândă a divinității.
9 decembrie 2023
