Cea mai mare sete e setea de iubire. Să fim iubiți pentru ceea ce suntem cu adevărat, nu pentru ce se așteaptă de la noi să fim. E atâta vid de această iubire în lume. Să ni se spună „Te iubesc pentru ceea ce ești. Așa cum ești. Atât cât pot să te iubesc.” Această iubire hrănește sufletul însetat, dându-i aripi să zboare, să se aventureze, să înlăture orice obstacol, pentru că a fost recunoscut ca esență divină, al cărei rost este să se desăvârșească.
Copil fiind, mi-ar fi plăcut să mi se dea să beau această apă. Să mi se spună: „Te iubesc pentru că e o nouă zi. Pentru că soarele e sus pe cer și ne așteaptă o nouă aventură. Pentru copilul care ești, cu suflet viguros, ca orice copil. Pentru că destinul ni te-a dăruit dintre atâția alți copii și pentru noi ești fără seamăn în lume. Pentru nebunia cu care te avânți în necunoscut și care te va ajuta să construiești o nouă lume. Pentru că ești prea sensibilă uneori și această sensibilitate te va ajuta să atingi inimi. Pentru că te împiedici deseori și cazi, și ridicându-te de atâtea ori, în cele din urmă vei învăța să zbori. Te iubesc pentru dezordinea pe care o lași printre lucruri, ajutându-te să vezi lumea dintr-o altă perspectivă. Pentru că privești până în străfundul inimii, căutând esența din spatele aparenței. Pentru nehotărârea care te îndeamnă să cauți până când vei găsi cu inima. Te iubesc pentru că alergi mult, deschizându-ne ochii asupra frumuseților din jur. Pentru poveștile pe care-ți place să le inventezi, ori să le asculți, știind atât de bine că viața în sine e o poveste. Pentru ura cu care-ți exprimi dezamăgirile și care știu că nu e decât o altă față a iubirii. Te iubesc când plângi, amintindu-ne să ne exprimăm emoțiile pentru că suntem oameni, iar emoțiile își au rostul lor. Te iubesc pentru că EȘTI și asta e de-ajuns.”
Mi-ar fi plăcut să mi se dea să beau o astfel de apă, să nu alerg însetată prin viață, căutându-mi rostul. Să nu fac nenumărate greșeli până să ajung să aleg cu inima. Aș fi greșit suficient de mult în copilărie, dacă aș fi fost lăsată să fiu copilul care eram, învățând în fiecare zi câte ceva din lecțiile vieții, nefiind nevoită să dau cu capul mai târziu, în timp ce-mi urmam sufletul care urla după regăsirea de sine.
