Credința e o experiență individuală la fel ca mersul.
Se învață căzând și ridicându-ne de nenumărate ori.
Mersul ne menține aproape de pământ. Credința ne apropie de cer.
Un copil care învață să meargă nu se gândește la greutăți, la obstacole, la căderi, la propriile greșeli, la durerea pe care o simte când cade, la dezaprobarea celorlalți.
Credința nu se învață sperând, așteptând, blamând greșelile altora sau învinovățindu-ne pentru ale noastre. Se învață înaintând cu fiecare pas greșit sau corect, până ce ajungem la desăvârșirea zborului.
Orice greșeală e un pas înainte pe care, în acel moment nu reușim să-l vedem astfel, așa cum nu putem vedea nici frumusețea mersului în pașii greșiți pe care un copil îi face când învață să umble. Tot ce avem de făcut este să ne permitem să experimentăm viața pe cont propriu, să ne permitem căderea, pentru a învăța să ne ridicăm.
Viața trebuie trăită înaintând pas cu pas, în fiecare zi, spre noi înșine. Ascultând vocea interioară care ne cere să continuăm, să ieșim din propria carapace, să trăim.
Sursa foto: facebook
