Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș alege aceleași experiențe care m-au îngenuncheat, învățându-mă să privesc în sus, până la cer și înapoi, descoperind astfel că singurele limite sunt cele pe care ni le trasăm noi înșine, refuzând să vedem infinitul din noi și din jurul nostru. Am văzut mulți oameni în drumul meu pe care viața nu i-a îngenuncheat și care nu știu să privească spre cer, fiindcă cerul poate fi privit cu adevărat doar de acolo, de jos, lăsând în urmă orgoliul și mândria. Am văzut și oameni pe care viața nu i-a îngenuncheat suficient de mult și, astfel, nu au avut suficiente experiențe din care să învețe să se ridice și să meargă mai departe, fără să privească în urmă.
Aș alege aceiași oameni pe care i-am întâlnit în drumul meu și care adesea mi-au adus mai multe lacrimi decât zâmbete, învățându-mă că viața nu e o alee presărată cu flori, atâta timp cât nu am învățat regulile jocului, că laurii se culeg la sfârșit, lăsând în urmă spinii întâlniți la fiecare pas, îndepărtați cu tenacitate, răbdare și prezență de sine. Că jocul nu poate fi câștigat abandonând, refuzând, respingând, ci acceptând viața așa cum este, învățând s-o privesc din mai multe perspective, în care să mă văd deopotrivă pe mine și pe ceilalți. Niciodată dintr-un singur unghi de vedere. Oameni care mi-au activat răni de care nu fusesem conștientă până atunci, dându-mi astfel șansa să le accept și să le vindec. Oameni ale căror cuvinte m-au durut până când am învățat să privesc dincolo de ele, să accept că fiecare ființă are, la rândul ei, propriile răni și limite care au nevoie la rândul lor să fie acceptate și depășite.
Aș alege aceleași încercări care m-au însingurat, coborându-mă în cele mai întunecate hrube ale sufletului, descoperind astfel că, în fiecare întuneric există o lumină ce așteaptă să fie descoperită. Încercări în care m-am pierdut pentru a mă regăsi, descoperind în fiecare regăsire o parte neexplorată încă, aducându-mă mai aproape de mine însămi, mai conștientă de propriile simțuri și nevoi, devenind astfel mai centrată în propriul sine.
O persoană dragă mi-a mărturisit în urmă cu ceva timp că experiențele dureroase pe care adesea le-am trăit împreună, constrânși de aceleași conjuncturi au fost prea mult, că meritam o viață mai puțin încercată, cum au avut mulți din jurul nostru. M-a surprins mărturisirea făcută, conștientă fiind că orice experiență pe care am trăit-o a fost necesară pentru propria evoluție, că nimic în viață nu e la voia întâmplării și niciodată nu ni se dă mai mult decât putem duce.
Nu putem deveni o versiune mai bună a noastră dacă nu reușim să îndepărtăm ceea ce ne limitează, îngreunându-ne pasul, acele filtre care ne împiedică să vedem frumusețea vieții dincolo de spini și obstacole, ce au un singur rol: acela de a ne face mai vigilenți și mai răbdători, mai sensibili și mai atenți la noi înșine și la ceilalți, descoperind puțin câte puțin că fiecare clipă, oricât de banală ar părea, are valoarea ei inestimabilă, aducându-ne mai aproape de cer.
16.11.2023
0
