Dumnezeu are întotdeauna palmele întinse spre noi, dar adesea nu le recunoaștem pentru că, de cele mai multe ori, palmele celor mari au uitat să ne învețe îmbrățișarea, apropierea, preocuparea și tandrețea.
Palmele celor mari ne-au sprijinit la mers și, de îndată ce am învățat să facem primii pași, ne-au arătat bine și răul, drumul pe care-l avem de urmat în viață, școala pe care trebuie s-o absolvim, partenerul pe care trebuie să-l alegem, exemplele din jur care să ne învețe ce înseamnă puterea.
Și tot ce aveam nevoie era o îmbrățișare în care să ne topim și-n care să dizolvăm fricile.
O îmbrățișare până la cer, care să ne arate infinitatea lumii și a iubirii.
O îmbrățișare în care să ni se șoptească că este în regulă, că suntem în regulă, că mereu va fi așa.
O îmbrățișare în care copilăria să zburde în voie, aninată de zâmbet și joc.
O îmbrățișare care să nu plece nicicând, să fie acolo mereu și să ne crească.
Palmele Lui Dumnezeu sunt mereu întinse spre noi. Totul e să le recunoaștem.
Să întindem palmele la rândul nostru și să ne pierdem în îmbrățișarea-i nemărginită, în care tristețea și neliniștile, golul și nesomnul, plânsul și neiubirea se pierd pentru totdeauna.
7.01.2025
0
