„Îți mulțumesc că exiști. Că te-am cunoscut sau că faci parte din viața mea. Îți mulțumesc că ești așa cum ești, o ființă unică la fel ca mine. Îți mulțumesc pentru momentele împărtășite împreună. Pentru clipele în care am râs și în care am plâns, pentru clipele în care ne-am privit unul în ochii celuilalt, pentru clipele în care am realizat ceva măreț sau în care lucrurile nu au ieșit așa cum ne doream. Îți mulțumesc pentru visele croite împreună, pentru trecut, pentru prezent și pentru viitor.”
M-am întrebat retoric într-una din zile când am spus ultima oară astfel de vorbe. Am realizat că de mult timp. De fapt, doar de câteva ori și mi s-a părut foarte puțin. Suntem prea obișnuiți cu rutina zilei, cu tabieturile noastre, prea preocupați de munca noastră și de ce avem de îndeplinit, suntem preocupați de propria persoană, să bifăm evenimente și locuri, ne gândim că e firesc să întâlnim oameni în drumul nostru, fără să realizăm că toate acestea reprezintă o șansă prin care descoperim treptat lumea în care trăim.
Pe măsură ce facem câte un pas spre ceilalți, lumea ne apare mai frumoasă și mai sigură. Nu putem face pași reali spre cei din jur ascunși sub armuri protectoare, din teama de a nu fi răniți, încercând să ne protejăm propriile răni. Din mândrie sau din orgoliu. Mândria și orgoliul sunt cred cele mai grele platoșe pe care ni le punem, pentru a ne proteja eul vulnerabil și la care renunțăm cu greu, așteptând că ceilalți să facă pași spre noi.
Putem face pași spre celălalt încrezători în momentul care ne-a adus împreună și care a avut scopul lui. „Nicio frunză nu cade întâmplător într-un anumit loc”, spunea un maestru oriental cândva. Nicio întâlnire nu e întâmplătoare, oricât de banală ar părea, iar momentele împărtășite împreună sunt un cumul de energii ce ne-au adus bucurie sau angoase, acestea din urmă, pentru a fi integrate în structurile noastre. Cu cât ne obișnuim cu o anumită stare, oricât ni s-ar părea de rea, cu atât mai mult înseamnă că am integrat-o și, acceptând-o, cu timpul nu mai avem percepția acută a acelui rău. În momentul în care am acceptat starea așa cum e, avem puterea să o transformăm într-o stare mulțumitoare.
Poate întrebările pe care mi le-am pus sunt legate de zecile de mulțumiri pe care le aduc comentariilor primite la postările mele pe rețelele de socializare. Din acest punct de vedere și din multe altele, rețelele de socializare deschid perspective imense, apropiind oamenii din toate colțurile lumii, făcându-i mai atenți și mai empatici. Însă e minunat ca aceste mulțumiri să se regăsească și în viața cotidiană, pe care o împărțim cu familia, cu persoanele din apropiere, cu prietenii, cu cei de la locul de muncă, pentru că fiecare în parte contribuie la binele nostru prezent și la cel viitor, chiar dacă nu conștientizăm acest fapt.
Ne putem face viața atât de înălțătoare, pe cât de multă recunoștință putem simți pentru oamenii care ne umplu viețile, pe cât de multă recunoștință exprimăm în vorbe și fapte.
„Îți mulțumesc că te-am întâlnit/că faci parte din viața mea.” Un început bun pentru mulțumirile pe care le putem aduce celorlalți, pentru conștientizările care ne deschid tot mai mult și care ne sporesc capacitatea de expresie, apropiindu-ne implicit de propriile vise.
30 aprilie 2023
0
