Puterea constă în acceptare, nu în rezistență. În acceptarea a ceea ce suntem în profunzimea ființei. A te accepta așa cum ești, cu calități și defecte, a accepta viața cu suișuri și coborâșuri, a-i accepta pe ceilalți cum sunt, adică supuși greșelii, schimbării sau propriei neschimbări e adevărata putere. Din nefericire, nu am fost învățați să acceptăm. Am fost învățați să fim competitivi, pentru a face față unei societăți cu pretenții și standarde. Ni s-a spus să facem lucrurile bine încă din primii ani, pentru că putem fi de nota 10. Părinți, educatori, învățători. Ni s-a spus că trebuie să mergem mai departe cu orice preț, indiferent de sacrificiile făcute pentru a ne menține în frunte. De nopțile nedormite în care studiam materii care nu erau în acord cu ce eram cu adevărat. Ca și cum lipsea ceva pentru a fi perfecți. Aveam nevoie de note și laude care să ne valideze. Prea puține aprecieri sau deloc pentru ceea ce eram cu adevărat. Prea puțin interes din partea celorlalți pentru ceea ce ne doream.
Am terminat facultatea printre primii, am fost ceea ce se numește „o tânără speranță” care promitea mult. Până în momentul când, ai mei m-au întrebat ce vreau să fac în viață. „Nimic!” Am răspuns cu glas hotărât, fără ezitare. Mi-am înfruntat tatăl pentru prima oară, ieșind din cursa distrugătoare a performanței, menită să asigure validarea într-o societate a aparențelor. De fapt, nu știam cine eram cu adevărat, fiindcă, tot ce făcusem până atunci era să învăț ca să dau bine. Tot ce voiam în acel moment era să scriu, să dansez, să cânt la chitară, pasiuni pe care le-am ținut pentru mine, pentru că, în ochii alor mei nu reprezentau nimic.
Așa a început căderea mea în dizgrație, care, în realitate, fusese începutul creșterii spre ceea eram cu adevărat. Am plecat de acasă fiindcă nu mă mai potriveam în chenar, fiind considerată a fi o ratată. Am acceptat. Am acceptat neiubirea celor din jur, faptul că până atunci fusesem remarcată pentru rezultatele școlare obținute, am acceptat că mergeam pe un drum neumblat, că puteam să cad, să mă pierd. Am acceptat. Nu am opus rezistență. Nu am încercat să dovedesc nimănui nimic. Am început de jos. Schimbând chirii, încercând să mă descurc cu puținii bani pe care-i aveam. A fost cea mai grea perioadă din viața mea și cea mai frumoasă. Perioada regăsirii de sine. Mă plimbam printre oamenii simpli, eram una cu ei. Am învățat în singurătatea devenirii mele că „cerul începe aici, jos, chiar de la pământ, sub tălpile noastre”, așa cum atât de frumos scrie Andrei Makine în ultima carte „Prietenul armean”.
Sursa foto: facebook
