Zilele trecute am stat de vorbă cu fetița adorabilă a unei prietene. Era deziluzionată că oamenii mari nu se joacă. Am întrebat-o ce înseamnă să fii adult și ea mi-a răspuns că adultul e un om serios, care stă toată ziua și lucrează, și care nu știe să se bucure. Am întrebat-o dacă, atunci când va fi adult, se va juca și mi-a răspuns că se va juca cu copiii săi. Am întrebat de ce se va juca doar cu copiii săi și ea mi-a răspuns pe un ton hotărât că așa se face. Că așa fac adulții. O discuție aparent banală, dar care ascunde adevăruri profunde, la care am reflectat ulterior.
Uităm să ne jucăm. Devenim gravi și importanți. Prinși în iluzia realității, ne uităm desăvârșirea. Îngenunchem și ne lăsăm îngenuncheați de neputințe ce nu sunt ale noastre, ne pierdem printre deziluzii și tristeți ce nu sunt ale noastre, purtăm în cârcă greutăți pe care ni le-am însușit fără să ne aparțină cu adevărat.
Suntem esențe divine și ceea ce ne aparține cu adevărat e propria măreție, de care, în adâncul nostru suntem conștienți, dar pe care ne e teamă s-o revendicăm, fiindcă ni s-a spus de atâtea ori că nu suntem prea mult, că ni se potrivește o viață limitată, în care tot ce avem de făcut e să ne târâm pașii după noi, pentru că timpul trece și anii se aștern grei peste trup, pentru că nu se cade să fim proaspeți și optimiști, ci gravi și importanți, aceasta fiind dovada că am realizat ceva cu adevărat.
A pierde jocul pe altarul rigidității, a nu ne da voie sa fim spontani și vii, într-o curgere fluidă prin viață, înseamnă să ne depărtăm de sursă, devenind dramatici și închistați în tipare și conjuncturi artificiale, mimând trăirea.
Observăm șuvoiul vieții trecând pe lângă noi și, adesea, nu-i răspundem. Ne afundăm într-o tăcere răzbunătoare, în tristețe sau resemnare, un limbaj al stagnării, al regretelor și a timpului trecut. Nu auzim torentul ce ne curge prin coaste, sau îl auzim foarte slab, ba chiar uneori ne prefacem că nu-l vedem și astfel ratăm marea șansă pe care viața ne-o trimite în fiecare zi. Aceea de a trăi curgând, de a o lua de la capăt iarăși și iarăși, abandonând gândurile și grijile ca pe niște bagaje nefolositoare, simțind și fiind atenți la ce e în noi și în jurul nostru.
Viața înseamnă simțire, descătușare. Viața e cântecul nemuririi așternut pe note efemere. Trebuie doar să fim atenți și să ascultăm, trezind în noi acel susur firav la început, apoi tot mai consistent, ce ne îndeamnă să ne cântăm propriul cântec, ca parte din marea simfonie a lumii. Unic. Inconfundabil.
0
