Lumea e prea vastă și prea mică în același timp, pentru a împărtăși tot ce avem de împărtășit cu ceilalți. Acele clipe ivite din senin, în care realizăm că suntem mai mult decât ne putem închipui. Bucăți de suflet suspendate între cer și pământ.
Într-una din serile când mă aflam în concediu, mă plimbam pe malul mării. Era o noapte superbă cu lună plină, imensă, plutind deasupra mării. Am trecut pe lângă o terasă unde un bărbat cânta la chitară. Era de modă veche, trecut de a doua tinerețe, îmbrăcat la costum și cravată. Bonom, de-o eleganță aparte. Terasa era goală. Lumea se înghesuia la o terasă gălăgioasă, cu ritmuri moderne, ceva mai alerte. M-am așezat să-l ascult la una dintre mese împreună cu prietenii mei și, la un moment dat, m-am ridicat să dansez pe ritmurile lui. Orientale, grecești, braziliene. Din toată lumea. M-a privit cu ochi vii, în care se citea o bucurie împărtășită. Jur împrejur, marea întunecată, nesfârșirea ei petrecută de valuri. Deasupra, luna imensă, desăvârșită. Vântul sufla cu putere, împrăștiind în văzduh voalul cu care eram înfășurată. Ducând muzica departe. În adâncul mării. Seara prindea aromă, o aromă încrustată în ritmurile vii, antrenante. La final, am intrat în vorbă cu el. Era din Cairo. Venise la mare să câștige ceva bani pe timpul verii. I-am lăsat câțiva euro la plecare, mulțumindu-i pentru momentul oferit. Continuând plimbarea în noapte.
