În aceste zile de reflecție și meditație dinaintea Sărbătorilor de Paști, m-am retras într-un loc liniștit, pentru a reuși să mă conectez la energia acestor momente înălțătoare.
Fiecare din noi are nevoie de momente de regăsire mai lungi sau mai scurte. Sunt necesare astfel de perioade de introspecție, în care să percepem liniștea din interior și din jur, și-atât. Pare un fapt banal, dar e foarte greu de obținut, aproape imposibil pentru foarte mulți, care nu se pot deconecta nici pentru câteva clipe de la ritmul dement impus de o societate consumeristă. Goana după cumpărături dinaintea Sărbătorilor ne îndepărtează de adevăratul sens al acestora, acela de a ne conecta cu energia benefică pe care o degajă aceste momente.
Am văzut zilele trecute o scenă aparent ilară, care e o reprezentare a ceea ce se întâmplă la nivel de individ în societatea actuală. Am trecut cu mașina pe lângă un muncitor care dirija traficul rutier pe o singură bandă de circulație, ținând în colțul buzelor o țigară aprinsă și vorbind în același timp la telefon. Am râs când l-am văzut, dar, după ce am trecut de el, am realizat că imaginea lui întruchipează imaginea caraghioasă a individului modern, pentru care multitaskingul a devenit un fel de a fi, care-l valorizează în propriii săi ochi și în ochii celorlalți. Cu alte cuvinte, este despre a face mai multe lucruri în același timp, fără a fi conectat cu adevărat la niciunul dintre ele. Rezultatul e o stare de agitație aproape continuă, în care creierul procesează informații fără momente de răgaz, momentele de relaxare fiind considerate cele în care se răspunde la mesaje, se stă pe rețelele de socializare sau se vizionează o emisiune sau vreun film, ori plimbările prin mall, în care creierul e asaltat de nenumărați stimuli.
Tehnologia oferă avantaje fără precedent, dar și riscuri fără precedent, cel mai mare fiind deconectarea de noi înșine și de natură, iar cu cât aceasta e mai mare, cu atât sentimentul de înstrăinare și de nemulțumire e mai acut, singura modalitate de a-l atenua fiind aceea de a petrece timp cu noi înșine, în liniște, chiar și câteva minute pe zi.
Am aflat de la persoane din locul în care mă aflam despre dealurile cu narcise din împrejurimi și mi-am dorit să ajung la ele. Am întâmpinat mai multe piedici la urcare: zone mlăștinoase, spini, tufișuri pe care le-am avut de ocolit, părți mai abrupte, care m-au solicitat mai mult, iluzia că am ajuns, deși mai aveam suficient de urcat până în vârf. La început, m-am rătăcit de câteva ori, apoi, pe măsură ce mă apropiam și zăream lanul de narcise, drumul până la ele devenea tot mai ușor. Când am ajuns sus, era aproape de asfințit. Eram foarte aproape de cer, iar soarele răspândea în jur o lumină învăluitoare. M-am cufundat în liniștea sublimă și în mireasma narciselor purtată de vântul serii până departe. Departe de toți și de toate, am avut o revelație care-mi va rămâne în minte pentru totdeauna.
Drumul parcurs se aseamănă cu urcușul pe calea evoluției. El vine la început din curiozitate și din dorința de a trăi experiențe minunate, de a atinge starea de liniște și de echilibru, la care au acces doar cei care au făcut eforturi în această direcție. Există persoane care au ajuns acolo și care pot oferi sfaturi, dar drumul se parcurge de unul singur, pentru cel pregătit să facă față dificultăților întâlnite în cale. La început, sunt multe rătăciri, care pe măsură ce drumul urcă sunt tot mai puține, pentru că, cel care parcurge drumul se obișnuiește cu traseul parcurs și pentru că întrezărește tot mai multe imagini cu locul unde trebuie să ajungă. Pe măsură ce urcă, grijile rămân în urmă, la fel și viața de până atunci. Rămâne dorința de a ajunge și de a te bucura de priveliște și-atât. Iar când ai ajuns sus, te simți aproape de cer, simți liniștea ca pe o stare firească de a fi și o bucurie ce vine de undeva de dincolo, după ce vei fi lăsat în urmă îndoielile, și frustrările, și regretele. Acolo e loc doar de liniște și-atât. Și de bucuria de a fi.
12 aprilie 2023
