Viața e un mare „DA”. Iar noi devenim un ocean de „NU”, înainte să începem să vorbim. „Nu pune mâna!” „Nu e voie!” „Nu striga!” ” Nu te duci acolo!” „Nu te murdări!” „Nu e voie să vorbești astfel!” „Nu e voie să minți!” „Nu e voie să fii nepoliticos!” „Nu te comporta astfel, te faci de rușine!” Câteva din negațiile care ni se inoculează din primii ani de viață, repetate la infinit, până când viața devine un mare „NU”. Abandonăm jocul înainte să ne jucăm cu adevărat. Devenim serioși și plini de frici, doar e urât să te murdărești, să urli de fericire, să experimentezi. Astfel e, în accepțiunea unui adult, un copil indisciplinat.
E firesc să existe reguli, e firesc să învățăm normele de conviețuire. Dar ele nu se învață cu negații. Ele nu se învață renunțând la viață. Renunțând la bucuria de a trăi, la curiozitatea de a experimenta. Ele se învață din iubire și cu iubire. Iar unde există iubire, negația nu-și are locul. Se învață cu puterea exemplului, prin conexiune de la suflet la suflet, prin poveste, prin apreciere, menținând o stare de bucurie și relaxare.
Fiecare „NU” pe care-l auzim de la cei mari e un bolovan așternut în calea vieții. O împiedică să fie. Astfel, ea nu mai curge firesc în propria matcă, fiindcă, mult prea curând, matca se umple de bolovani care-i împiedică curgerea. Devenim greoi și insipizi, și fără prea mult avânt, fiindcă lumea e un loc primejdios, în care trebuie să ne ferim de pericole. Am fost învățați că totul e un pericol sau un non sens. Plimbatul prin ploaie. Zbenguiala pe străzi. Și joaca în zăpadă. Poate de aceea nici nu mai sunt zăpezi.
Devenim bătrâni înainte să pășim în viață și de multe ori, renunțăm să-i mai facem. Rămânem unde suntem, de teamă să nu ne murdărim pantofii care dau atât de bine în fața lumii. De teamă ca viața să nu ne facă surprize. Preluăm zecile de mii de negații cu care ne-a fost înțesată copilăria și le ducem mai departe. Nu se cade să iubim, nu se cade să simțim, nu se cade să ne croim viața așa cum ne dorim, ca să nu-i deranjăm pe ceilalți. Tot ce se cade este să avem un job, o casă, haine prezentabile, cu care ne facem remarcați în fața celorlalți, dându-ne senzația că suntem merituoși. Nu ne mai dorim nimic. Am abandonat căutarea. Am trădat visul.
Pe unde să curgă viața? Pe unde să curgă bucuria unei zile? Grația unei ploi? Mirarea unui apus? Emoția unei iubiri? Intrăm în relații pentru că ne simțim singuri. Intrăm în adicții, care să ne dea senzația că trăim. Un labirint din care se iese greu.
Unde suntem noi în toate acestea, noi, cei autentici? Sufletele acelea tresăltând de viață, pentru care fiecare clipă era o mirare, ne dădea un sens? Sufletele acelea pentru care râsul era un fel de a fi? Suntem acoperiți de mormane de „NU” acumulate încă din primii ani.
Ce-am putea face să ne salvăm? Să dăm la o parte acele mormane care ne copleșesc cu greutatea lor mută. Avem nevoie să ne redescoperim. Să redescoperim copilul din noi, dornic să se aventureze în necunoscut. Avem nevoie să fim invadați de torentul vieții, care să ducă cu el neputințele, tristețile, frustrările. Să spunem „DA” vieții cu tot ce ce înseamnă ea. Treptat. Să simțim câte puțin în fiecare zi. Să ne întrebăm ce ne dorim cu adevărat. Să fim atenți la oportunitățile pe care viața ni le scoate în cale, îndemnându-ne să experimentăm, să privim lucrurile din perspective diferite.
Iar când ne revin în minte acei „NU” ce ne-au contaminat atâta timp, să-i înlocuim cu „DA”, cu nenumărați „DA”, ștergând toate acele condiționări care ne-au luat bucuria de a trăi. De a fi diferiți. De a fi unici.
25 mai 2024
