De multe ori, realizăm cât de important este cineva pentru noi, abia când îl pierdem.
I-am dat drumul pisicii afară, la soare. A sărit gardul și s-a făcut nevăzută. Am fost indiferentă la început. Prinsă cu activitățile mele, nu m-am gândit s-o caut. Chiar mă supărasem pe ea că a plecat.
Spre seară am realizat că lipsește cam mult și am ieșit s-o caut. N-am găsit-o. Am ieșit în oraș și când m-am întors, am sperat s-o găsesc în curte. Nu era. Am început să-i simt lipsa. Trecuseră câteva ore de la plecarea ei. Am așteptat-o, dar nu s-a întors.
Dimineața i-am simțit și mai mult lipsa. Obișnuia să mă aștepte până mă trezesc, ca să-i dau de mâncare, apoi își începea jocul de început de zi. Am căutat-o din nou. N-am găsit-o.
Am realizat că i se putuse întâmpla orice. A început să-mi pară rău. S-a făcut amiază și tot n-a apărut. Nici după-amiază.
Seara, când m-am întors din oraș, era acolo. În fața ușii. Mieuna fără oprire, indignată că nu-i deschidea nimeni.
M-am luminat. Totul a revenit la normal. Serile liniștite, tumbele ei prin casă.
De multe ori, realizăm cât de important este cineva pentru noi, abia când îl pierdem.
16.02.2025
