Am observat în jur o tendință a partenerilor de a pleca din relațiile personale fără cuvinte, dispărând ca și când nu ar fi fost nicicând în respectiva relație. Și tot așa, dispărând din relație în relație, se conturează o implicare din ce în ce mai superficială, dublată cu timpul de gustul deziluziei. O relație între doi parteneri nu se poate încheia, cred eu, la modul real decât într-un mod asumat. Există și relații de suflet care nu pot fi încheiate, pentru că ele există dincolo de această realitate, însă în restul situațiilor, ar trebui să existe un dialog între parteneri, o mărturisire, un mesaj, ceva care să anunțe respectiva plecare.
Chiar și după o ceartă în care se fac multe reproșuri și se spun cuvinte grele, ar trebui să existe o discuție așezată, în care să se facă mărturisiri de la suflet la suflet, în măsură să elibereze tensiunile dintre parteneri, altfel plecarea e mai mult de formă, o parte din cei doi rămânând prinsă în vechiul scenariu și făcând dificilă urmarea propriului drum în căutarea unor experiențe noi. Ideal ar fi ca fiecare dintre parteneri să realizeze că fiecare a contribuit într-un anumit procent la distrugerea relației, să observe nu doar defectele, ci și calitățile celuilalt, sau cel puțin să fie conștient la modul generic că o relație implică două persoane, chiar dacă una a jucat un rol activ, iar cealaltă un rol pasiv.
În cazul plecării neasumate a unuia dintre parteneri, cel care rămâne așteptând, cred că are obligația în raport de propria persoană să-i ceară clarificări, fără să se înjosească și fără să încerce să-l oprească pe celălalt din drum. Fiecare e actorul propriei vieți și are obligația de a-și juca rolul asumat, independent de modul în care își joacă rolul celălalt, pentru că e vorba de propria viață pe care e dator s-o valorifice la maxim. Faptul că celălalt nu dă niciun semn de viață, fără niciun motiv, nu justifică comportamentul pasiv al celui care, deși simte retragerea lui, rămâne cu așteptări și speranțe, ce-i răpesc din timp și din energie. Teama de respingere, teama confruntării cu adevărul mascate adesea printr-un orgoliu exacerbat, nu fac decât să prelungească scenariul neiubirii, în primul rând al neiubirii de sine, fiindcă a rămâne într-o relație în care celălalt nu te respectă și nu-ți acordă atenție e dovada în principal a neiubirii de sine.
Într-o lume în care superficialul a atins cote maxime inclusiv în relații, e o dovadă de maturitate să realizăm dacă ne aflăm sau nu în relația potrivită, dacă primim sau nu ceea ce ne dorim și să ne retragem dacă simțim neimplicare și ignoranță pe termen lung din partea celuilalt, anunțând într-un fel plecarea nu înainte însă de a-i comunica ceea ce ne nemulțumește și a-i da o șansă de a salva relația.
https://www.edituradarclee.ro/In-umbra-noptii
https://www.edituradarclee.ro/Destinul-orelor-tarzii
https://www.edituradarclee.ro/Printre-iluzii-si-forme
Sursa foto: facebook
0
