Am fugit mult din relații. Când rana e prea mare, nu poți rămâne multă vreme. Apropierea sufocă, la fel cum sufocă și senzația de pierdere atunci când celălalt nu sună sau nu vine când te aștepți.
Când ai învățat să supraviețuiești într-o lume fără prea multă apropiere fizică și emoțională, în care exprimarea emoțiilor este o slăbiciune, nu prea știi ce să faci cu ele atunci când întâlnești pe cineva care îți place.
Cu cât propria rană de respingere sau de abandon e mai mare, cu atât celălalt se apropie mai greu, fiindcă partenerul reacționează instinctiv la energia noastră, nu la ceea ce exprimăm fizic sau verbal.
La cea mai mică amânare din partea celuilalt, la cel cel mai mic nerăspuns, reacționam cu un tumult de durere, care mă făcea incapabilă să mă mai apropii și mă depărtam brusc, după un reproș caustic și fără alte explicații. Mi se părea că sunt puternică, fiindcă am avut curajul să ies din relație, înainte să mă doară prea mult.
Aveam convingerea că celălalt era neserios, că se juca, când, în realitate erau fricile mele. Pentru a mă convinge de interesul celuilalt pentru mine, era necesar să rămân o vreme, să-i observ atitudinea în timp, doar să-l observ, fără să-l condamn, ori eu nu puteam rămâne, pentru că durerea pe care o simțeam era mult prea mare.
Pentru a-ți da seama dacă cineva te place cu adevărat și dacă vrea să rămână, îi faci mai întâi cu adevărat loc în viața ta. Îi creezi spațiu în care poate să se desfășoare. Îi oferi timp să-și poată procesa la rândul lui emoțiile și să le poată exprima. Pentru asta e nevoie de calm și așezare. De stăpânire a gândurilor și emoțiilor care vin odată cu atracția pentru celălalt.
Am realizat după mulți ani că nu am oferit nici timp, nici spațiu. Dacă nu putea să vină la ora la care a promis, însemna pentru mine că nu era interesat, iar eu reacționam imediat cu un val de emoții negative, pe care i le transmiteam energetic și care îl făceau să se îndepărteze.
Faptul că el revenea, că își justifică absența sau nerăspunsul nu însemna prea mult pentru mine. Îl întâmpinam cu o privire bănuitoare care îl făcea să se îndepărteze, simțindu-ne neînțeles.
Mi-a luat ani de muncă cu mine însămi, de meditație și exerciții de calmare a minții și a emoțiilor, ca să le pot procesa, să le pot integra în structurile mele și să nu le mai las să mă saboteze, să-mi saboteze relațiile.
Mi-a luat ani de muncă să învăț să fiu prezentă în viața mea cu adevărat, să-mi ascult propriile emoții, să le disciplinez și să-mi pot așeza apoi gândurile.
Fără emoții și gânduri așezate nu poți avea o relație bună nici cu propria persoană, nici cu ceilalți.
Învinuirea și condamnarea celorlalți nu ajută prea mult.
Îi putem îndepărta din viața noastră, alegând alți și alți parteneri cu care să ne înțelegem la început, apoi să cădem în aceleași automatisme.
Dar noi rămânem în același punct, cu un tumult de emoții și gânduri neprocesate, neintegrate, care ne face să fugim mereu de noi înșine. Și asta doare cel mai mult.
22.02.2025
Sursa foto: facebook
0
